Toate calculele arată că România va trebui să ajungă pe excedent primar în următorii ani, adică să aibă venituri la bugetul general consolidat mai mari decât cheltuielile, pentru a putea ţine sub control datoria publică, ceea ce foarte probabil va sufoca creşterea economică. Având în vedere nivelul cheltuielilor cu dobânzile în PIB de 3%, excedentul primar înseamnă o povară fiscală care va împiedica relansarea mult-aşeptată de mediul de business.
În 2026 spre exemplu vrem un deficit de 6% din PIB, ceea ce înseamnă cheltuieli mai mari decât venituri de 3% din PIB. Deci deficit primar de 3% din PIB care plus 3% cheltuiala cu dobânzile ne dă deficitul bugetar de 6% din PIB. În 2027 vrem 5,7% deficit, deci deficitul primar să fie şi mai redus, de 2,7% din PIB, dacă cheltuielile cu dobânzile rămân la 3% din PIB.
În 2028, 2029 deja ar trebui să ajungem la cheltuieli egale cu veniturile ca deficitul să fie doar pe seama cheltuielilor cu dobânzile. Ce înseamnă asta? Că în fiecare an de acum încolo trebuie să avem un nivel al cheltuielilor în PIB tot mai redus, în condiţiile în care există slabe şanse să creştem veniturile cu capacitatea actuală de colectare iar taxe mai mari sau noi ar sufoca şi mai mult creşterea.
După 3 ani de creştere economică de sub 1% şi posibil recesiune anul acesta, mai rezistă economia cu încă 2-3 ani cel puţin de stagnare/creştere zero în condiţiile în care deficitul bugetar trebuie redus an după an? Cheltuielile cu dobânzile au devenit împovărătoare atât din cauza creşterii stocului datoriei, cât şi din cauza nivelului ridicat al dobânzilor, de 7%, cele mai mari din Europa, mai mari şi decât în Serbia, care nu e membră a NATO şi UE. Ca să poţi să menţii stocul datoriei sub control, rata de creştere economică ar trebui să fie mai mare decât rata dobânzilor la care te împrumuţi, cu alte cuvinte sumele împrumutate să „lucreze“ şi să asigure activitatea economică din care să rambursezi datoria.
Este clar că nu poţi avea creştere de peste 7%. Şi atunci, singura şansă pentru a căpăta o gură de oxigen este să micşorezi cheltuiala curentă cu dobânzile. Adică să nu fii nevoit să tai din cheltuieli şi în anii următori cum s-a întâmplat în primele patru luni din 2026 şi să obţii măcar un 1% din PIB pe an (circa 4 mld.
euro) spaţiu fiscal din scăderea cheltuielilor cu dobânzile. Pe primele patru luni din 2026, cheltuielile la bugetul general consolidat au scăzut cu 3,2%, la o inflaţie de 10% anuală, cu consecinţe rapide în scăderea nivelului de trai şi consumului şi cu impact în mediul de business. Este cea mai dură ajustare de la criza din 2009-2010 încoace, de 14% practic în valoare reală.
Spre exemplu, prin îngheţarea salariilor şi prin reducerea numărului de salariaţi bugetari cheltuielile cu salariile au scăzut cu 3% pe primele patru luni, iar pensiile cu 2%. Ca urmare, automat PIB-ul a scăzut la T1 cu 1,2% faţă de anul trecut şi este aşteptat ca şi în T2 să fie la fel. Creşterea stocului de datorie publică în condiţiile scăderii PIB este o combinaţie care trebuie evitată cu orice preţ.
Cum se poate obţine o gură de oxigen în speranţa unei relansări economice care va permite „stăpânirea“ datoriei publice prin creştere economică? Prin obţinerea unei depresurizări temporare. Aceasta ar putea proveni din schimbarea unei părţi din datoria statului care vine în 2026 şi 2027 la scadenţă cu un împrumut de 20-30 miliarde de euro pe 30-40 de ani la dobânzi mici de la UE sau chiar bilateral de la un stat bogat, precum Germania sau Franţa, care are interese mari aici.
Din 220 miliarde de euro cât e datoria publică, să arunci peste 30 de ani scadenţa la 30-40 miliarde de euro ar fi avantajos. Fiind la marginea UE, cu cea mai lungă graniţă cu Ucraina, UE a inventat pentru România şi Polonia programul SAFE de finanţare pe termen lung pentru investiţii în înarmare: 18 miliarde de euro cu dobândă de 3% pe an, pe 45 de ani şi cu perioadă de graţie de 10%, adică perioadă când nu plăteşti dobânzi.