Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Dacă ar trebui să alegem o singură problemă economică fundamentală a României, aceasta nu ar fi inflația, deficitul bugetar sau nivelul de trai în raport cu Europa, ci subțierea clasei de mijloc. Mai puțin spectaculoasă decât o criză valutară sau o explozie a inflației, ea are însă implicații mai profunde.
O economie poate crește, PIB-ul și salariile pot fi de câteva ori mai mari decât acum două decenii, în timp ce clasa de mijloc devine tot mai fragilă. Paradoxul României e că prețurile bunurilor și ale activelor se europenizează mai repede decât veniturile care ar trebui să le susțină. Integrarea în UE face acest proces în mare măsură inevitabil.
România nu mai e o economie izolată. Bunurile, capitalul și investițiile circulă într-o piață comună, iar diferențele de preț față de Europa Occidentală tind să se reducă. Un automobil, un telefon, un computer sau multe dintre produsele pe care le cumpărăm nu pot rămâne permanent mult mai ieftine decât în Germania sau Franța.
Același fenomen se observă și la active. Locuințele și terenurile sunt influențate de costurile de construcție, de capital, de cerere și ofertă și de integrarea economiei românești în cea europeană. Problema nu e că prețurile cresc, ci ce se întâmplă cu veniturile care trebuie să le susțină.
În România vorbim constant despre competitivitate: costul forței de muncă, exporturi sau poziția în diverse clasamente. Dar întrebarea esențială e alta: câtă valoare produce economia românească pentru fiecare oră de muncă? Cât generează un angajat?
Cât capital, tehnologie și know-how are la dispoziție? Câte firme românești reușesc să urce în lanțul valoric și să vândă produse și servicii cu valoare adăugată ridicată? De aici provin salariile sustenabile.
Veniturile pot fi împinse temporar administrativ sau prin lipsa forței de muncă, dar pe termen lung ele trebuie susținute de productivitate. Dacă prețurile converg spre nivelul european, iar productivitatea și veniturile nu țin același ritm, clasa de mijloc pierde teren. Nu pentru că oamenii devin neapărat săraci, ci pentru că se reduce spațiul dintre veniturile lor și precaritate.
Clasa de mijloc nu înseamnă doar venituri peste medie, ci capacitatea unei familii de a economisi, de a cumpăra o locuință, de a face față unei cheltuieli neprevăzute, de a investi în educația copiilor și de a acumula siguranță financiară. Această capacitate e esențială deoarece consumatorii de astăzi pot deveni investitorii și antreprenorii de mâine. Părinții care își permit să investească în educație formează generația următoare de ingineri, manageri, cercetători și antreprenori.
Clasa de mijloc nu e doar rezultatul dezvoltării economice, ci unul dintre motoare. De aceea, subțierea ei e mai gravă decât pare la prima vedere. Dobânda lovește exact în această categorie.
Gospodăriile foarte sărace au acces limitat la credit, iar cele foarte bogate pot absorbi ușor costurile finanțării. Clasa de mijloc se află între aceste două extreme. E suficient de prosperă pentru a cumpăra o locuință, o mașină sau pentru a investi, dar nu suficient de bogată pentru ca dobânda să fie irelevantă.
Deci cea care e senzitivă la dobânzi e middle class. Într-o economie sănătoasă, creditul finanțează investiții și distribuie în timp costul unor active de durată. Dar dacă o familie trebuie să se împrumute constant pentru a menține un nivel de trai pe care salariul nu-l mai poate susține, creditul nu rezolvă problema, ci doar o amână.
Nu poți construi o clasă de mijloc solidă pe datorie. O clasă de mijloc numeroasă nu e doar o consecință a prosperității, ci creează condițiile pentru apariția următorului nivel de dezvoltare economică. Oamenii care au o anumită siguranță financiară își asumă mai ușor riscuri.
Pot schimba locul de muncă, pot investi în educație, pot începe o afacere, pot finanța o perioadă fără venituri și pot suporta eșecul unei inițiative antreprenoriale.