Am scris de mai multe ori în analizele publicate în mediafax. ro – consolidarea fiscal-bugetară inteligentă se implementează acționând simultan asupra numărătorului Deficit bugetar ( reducerea risipei la cheltuieli – nu prin tăieri de cheltuieli productive sau investițiile în medici profesori, cercetare, cultură și nu povara pusă 95% pe cei vulnerabili și creșterea ponderii veniturilor la buget – nu print axe mai mari tot în spinarea contribuabililor corecți ci prin creșterea colectării, reducerea arieratelor și a evaziunii fiscale, dar și prin taxarea mai mare a activităților speculative și a bogăției) și numitorului PIB efectiv sau / și PIB potențial – menținând capacitatea productivă a economiei, sprijinind polii de competitivitate/ motoarele de creștere ale economiei să nu cadă.
În ultimul an România a avut o abordare greșită, atingerea țintelor de deficit punând la pământ economia reală și subminând consistența viitoare a consolidării finanțelor publice. S-a sacrificat viitorul pentru a raporta atingerea unor ținte pe termen scurt, cu suportarea unor costuri importante. Da, România urmează o consolidare fiscal-bugetară pentru reducerea deficitului bugetar, confom angajamentelor asumate în Planul Național Bugetar Structural 2025-2031.
Implementând cea mai dură corecție fiscal bugetară pe cheltuieli din Uniunea Europeană, România țintește un deficit de 6,2% din PIB (cash) și 6% din PIB (ESA) în acest an și de 5,1% din PIB (cash) și 5,2% din PIB (ESA) în 2027. Sunt ținte mai ambițioase decât cele prevăzute în PNBS 2025-2031, adică 6,4% din PIB (ESA) în acest an și 5,7% din PIB (ESA) în 2027. Despre oportunitatea creșterii vitezei de ajustare, costurile și beneficiile asociate într-o altă analiză.
Ca și celelate țări din Europa Centrală și de Est, România alternează ciclic perioadele cu deficite efective mai mari de 3% din PIB cu unele cu deficite mai mici relativ la acest prag. Cineva care ar privi la suprafață evoluția deficitului bugetar efectiv, ar observa ”ciclicitatea”, succesiunea între perioadele ”sănătoase” și cele ”bolnave” în ceea ce privește finanțele publice ale României. Ar spune că totul este în regulă, ciclicitatea există de când lumea.
Altcineva ar spune ”hai să dăm la o parte influența ciclului economic”. Normal că atunci când economia merge bine, în perioade de boom economic, veniturile la buget cresc (consum mai mare, investiții mai mari, ocupare mai bună) și posibil să fie deficite mai mici sau chiar excedente. Este rațional, ca atunci când toate merg prost în economie, să regăsim deficite bugetare mai mari.
Astfel, să vedem partea structurală, adică evoluția deficitului bugetar structural (și mai riguros, a deficitului bugetar structural corectat cu absorbția), cea care înlătură influențele ciclice și ne dezvăluie starea reală a finanțelor publice (Tabel 2). Un analist bun ar privi cifrele de mai jos și ar confirma că de fapt sunt puțini anii în care putem vorbi de finanțe publice ”sănătoase” (deficit bugetar structural în PIB potential mai mic de 1% din PIB pentru țările cu datorii mici și 0,5% pentru țările cu datorii mari), datele oficiale disponibile în baza de date Eurostat arătând că în ultimii 17 ani dintre țările ECE doar Cehia (7 ani), România (2 ani) și Slovacia (1 an) au respectat regula trecută în Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în Uniunea Economică și Monetară (TSCG) (regulă intrată în vigoare la 1 ian 2013 dar înlocuită în practică postpandemie). Am putea spune că, de fapt, aceste țări și o să vedem de ce, mai ales România, sunt prinse într- o capcană, se află într-un cerc vicios.
Dar singura cauză să fie aceea că România nu implementează ”politici bune în timpuri bune” sau sunt multiple cauze relevante care țin România în acest cerc vicios? Încerc răspunsul la această întrebare în cele ce urmează. Voi începe prin a explica nevoia de consolidare fiscal-bugetară în cazul României, de ce nu-și permite și nu i se permite altfel.
Voi arăta de ce România are un ”model” unic în UE – se dorește o ”țară ca afară”, cu servicii publice oocidentale, dar cu venituri bugetare ca-n paradis fiscal. Voi continua argumentând lipsa de sustenabilitate a consolidării fiscal-bugetare actuale, despre ”oboseala fiscal-bugetară” inerentă și costurile de oportunitate economice și sociale ridicate, asociate unor progrese din ce în ce mai mici în procesul de consolidare. Voi arăta de ce nu este sănătos să blamezi sprijinul pentru relansarea economică a motoarelor poli de competitivitate.
La final, voi detalia de ce consider că distribuirea și redistribuirea sunt inechitabile, efectul fiind acela că România se deprofesionalizează accelerat. Da, România trebuia să implementeze o consolidare fiscal-bugetară, dar una inteligentă. România nu-și permite (și nu i se permite) o convergență structurală susținută.
Nu se pune în discuție nevoia de reducere a ponderii deficitului bugetar în PIB la un nivel care să stabilizeze datoria guvernamentală în PIB. Spre deosebire de alte țări din regiune, România nu are marjă de dezvoltare susținută a convergenței reale prin perioade medii în care să înregistreze deficite bugetare ridicate. Nu poate face un salt de modernizare prin investiții astfel încât să ”ardă etape” în reducerea decalajelor de dezvoltare cu țările bogate din UE.
Aceasta chiar dacă analiza convergenței țărilor dezvoltate spre standardele pe care noi le admirăm acum indică perioade recurente cu deficite medii / ridicate, în mare parte nesustenabile (Tabel 3). Dezvoltarea cere investiții ridicate, acestea conduc la deficite ridicate, iar acumularea de deficite ridicate înseamnă datorii ridicate (cel puțin pe termen scurt și mediu). Nu degeaba media în Zona Euro la datorie este de 89% din PIB, Italia are 139% din PIB și va depăși la anul Grecia, Franța are 118% din PIB, Belgia 109% din PIB, Spania 101% din PIB și așa mai departe (Infografic 1).
Reprezintă o acumulare a deficitelor, de multe ori nesustenabile, din trecut. În mare măsură acumulare de deficite din cauza sau datorită – depinde din ce unghi privești – salturilor investiționale și creșterii remunerării lucrătorilor. România este ținută de respectarea regulilor fiscal-bugetare, de sancțiuni efective.
România are un rating prost (din 2011 este evaluată la un singur nivel peste junk! ) și în consecință, costuri de împrumut total nerezonabile, care nu permit perioade medii cu deficite de peste 3-4% din PIB. Mai mult, România are printre cele mai mari costuri ale proximității față de războiul din Ucraina și trebuie să facă sacrificii foarte mari pentru a finanța cheltuielile cu îmbătrânirea demografică și angajamentele de înarmare, cheltuieli structurale ce afectează puternic sustenabilitatea datoriei pe termen mediu și lung.
Ca și concluzie parțială, România ar trebui să găsească acel echilibru necesar între sănătatea finanțelor publice și menținerea unei viteze susținute de convergență reală. Modelul românesc este unic în UE – ”vrem o țară ca afară” însă pe un model specific – ”cheltuieli ca-n țările dezvoltate cu venituri la buget ca-n paradisurile fiscale”. Pe de o parte dorim ”să trăim ca afară, ca în țările dezvoltate”, dar pe de altă parte ”să nu crească deficitul și să nu ne împrumutăm”.
Adică România să funcționeze cu cheltuieli la nivelul unui ”stat social, al bunăstării” (oricum este departe de așa ceva! ) cu venituri la nivel de paradis fiscal (Infografic 2). Suntem cu 11 pp din PIB mai jos față de media UE și cu 6,4 pp mai jos decât media veniturilor bugetare din țările Europei Centrale și de Est.
Ceteris paribus, la aceeași pondere a cheltuielilor în PIB, dacă România avea veniturile bugetare în PIB la nivelul mediei din țărilor ECE, în 2026 ieșeam pe deficit zero, chiar cu un mic excedent. Ceteris paribus, la aceeași pondere a cheltuielilor în PIB, dacă România avea veniturile bugetare la nivelul mediei din țările UE, în 2026 eram pe excedent de 5% din PIB. Nimeni din arcul guvernamental nu vă va spune sau explica asta.
Din păcate, România așează creșterile de taxe și impozite tot pe contribuabilii corecți (se biciuie calul care trage până când acesta ajunge să moară din colaps de efort) în timp ce evaziunea fiscală persistă la 8-10% din PIB, cât bugetele anuale adunate de la Educație, Sănătate și Cultură. Strategia fiscal-bugetară a Ministerului Finanțelor arată o consolidare fiscal-bugetară, dar pe termen mediu și lung este lipsită de elemente structurale. Evoluția ponderii cheltuielilor bugetare în PIB și a veniturilor bugetare în PIB prezentată în Strategia Fiscal Bugetară 2026-2028 indică o formă de U întors, ceea ce denotă o consolidare tranzitorie și nu una structurală.
Ponderea veniturilor bugetare (cash) a crescut de la 32,7% din PIB în anii 2023 și 2024 la 34,7% din PIB în 2025 și un estimat de 36% din PIB în 2026 (greu de obținut). Faptul că este ceva tranzitoriu (bazat îndeosebi pe absorbția banilor din fonduri europene și PNRR și creșterile de taxe și impozite, ultimele vizibil ineficiente și inechitabile) se vede în evoluția estimată pentru următorii doi ani – ponderea veniturilor în PIB va scădea abrupt la 34,2% în 2027 și 33,7% din PIB în 2028. Lipsa de sustenabilitate a consolidării fiscal-bugetare se vede și la cheltuieli – de la o pondere de 41,3% din PIB (cash) în anul 2024 la 42,4% din PIB în acest an și o reducere abruptă la 39,3% din PIB în anul 2027 și 37,9% din PIB în anul 2028.
Greu de crezut și obținut așa ceva în condițiile unei ”oboseli” fiscale și sociale generate de înghețarea pensiilor și a salariilor bugetarilor și reducerea record a puterii de cumpărare din ultimul an precum și în situația respectării angajamentelor de accelerare a cheltuielilor pentru înzestrare militară. Pentru a analiza sustenabilitatea consolidării fiscal-bugetare ne putem uita și la structura ei după 3 ani (2028 vs 2025) – ajustarea de 3,4 pp din PIB la deficit (cash) provine integral din ajustarea pe cheltuieli (efectul înghețării pensiilor, reducerii remunerării bugetarilor, reducerea investițiilor din buget s. a).
Prognoza MF indică o scădere a ponderii cheltuielilor în PIB (cash) de 4,5 puncte procentuale și, în loc de o creștere a veniturilor bugetare în PIB (din relansarea activității economice, îmbunătățirea colectării și reducerea evaziunii fiscale, încasarea arieratelor recuperabile la buget etc) prevede o scădere a acestora de la 34,7% din PIB în 2025 la 33,7% din PIB în 2028 (metodologie cash) (Tabel 4). Sursa: Strategia Fiscal Bugetară 2026-2028, www. mfinante.
ro Veți spune, ok, dar ”cocoașa” vine din fondurile europene și PNRR. Pot fi de acord, însă și Polonia, de exemplu accesează fonduri din programele europene. Iată evoluția comparativă a ponderii veniturilor bugetare în PIB (metodologie ESA), potrivit datelor oficiale din baza de date AMECO, a Comisiei Europene.
În anul 2027 față de 2026, în Polonia ponderea veniturilor bugetare crește cu 02pp din PIB iar în România scade cu 0,6pp din PIB (Tabel 5). România se va confrunta cu ”oboseala fiscal-bugetară”. Fără reformarea consistentă a sistemului fiscal și reducerea evaziunii fiscale, României îi va fi foarte greu să ajungă la un deficit bugetar structural primar care să stabilizeze / reducă ponderea datoriei în PIB.
Utilizând analiza sustenabilității datoriei realizată de Comisia Europeană/DG ECFIN, România ar trebui să ajungă, în condiții macroeconomice normalizate, la un surplus primar structural de aproximativ 1% din PIB pentru a stabiliza ponderea datoriei publice în PIB. În Planul Național Bugetar Structural 2025-2031, România s-a angajat că va ajunge la un sold primar structural (simplificat, soldul primar minus cheltuielile cu dobânzile) de minus 3,3% din PIB în 2026, urmând ca pasul de îmbunătățire să fie de cite 1pp din PIB în fiecare dintre următorii ani (traiectoria angajată înseamnă deficit bugetar primar structural de 2,3% din PIB în 2027, 1,3% din PIB în 2028, 0,3% din PIB în 2029, urmând ca în 2030 să se ajungă la un excedent primar structural de 0,7% din PIB iar în 2031 la unul de 1,7% din PIB). Cum se va putea face o ajustare a balanței primare structurale de 1pp din PIB anual în condițiile în care economia reală a României este la pământ (prognozele indică scădere în acest an și creștere firavă în 2027 a PIB real, iar CE prognozează în PNBS o scădere a ratei de creștere a PIB potential…), avem venituri fiscale (și per total bugetare) analoge țărilor tip paradis fiscal, evaziunea este imensă, iar pe cheltuieli vin puternic presiunile legate de înarmare și îmbătrânirea demografică?
O economie ”ca soarele de pe cer” în discursurile guvernamentale, dar se blamează orice sprijin acordat industriei, construcțiilor, sectorului IT etc. Ne dorim să avem o economie competitivă, dar blamăm orice stimul pentru Productivism (creșterea producției, a investițiilor și ocupării aici, în România, indiferent de acționariat). Asta deși datele oficiale ale MInisterului Finanțelor indică în mod clar un factor de multiplicare între 3 și 9 între investițiile totale efectuate și banii rambursați prin schemele țintite de ajutor de stat pentru industrie și un factor de multiplicare între 2,2 și 4,4 între sumele de bani încasate ca impozite și taxe din investițiile susținute din schema de ajutor de stat și sumele de ajutor rambursate din buget.
Sistemul fiscal-bugetar face ca distribuirea și redistribuirea să fie inechitabile. România se deprofesionalizează accelerat. În timpurile bune valoarea adăugată se împarte potrivit principiului ”mult la puțini, puțin la mulți”, iar în timpurile proaste povara se pune în spatele celor mulți și vulnerabili (așa s-a întâmplat în timpul crizei financiare și în pandemie, așa se întâmplă și acum).
Se lovește puternic în capitalul autohton și IMM-uri, categorii care nu pot rezista la șocuri economice de intensitate moderată (nu au reziliența financiară a companiilor mari, puternice). Sunt dorite servicii publice de calitate, ”ca-n Occident”, sisteme de sănătate și educație ”ca afară”, dar se răcnește zgomotos atunci când se încearcă convergența cu salariile de acolo – inclusiv pentru a opri exodul ”creierelor” din România. Scade puternic încrederea în elite / profesioniști, dar cresc turmele care îi urmează pe ”pretutindenari” – omniscienții pricepuți la toate, de la politică, economie, fotbal și până la energie și chiar medicină.
România se deprofesionalizează cu o viteză amețitoare. A arunca vina pe guvernările anterioare în condițiile în care măririle de deficit s-au dus pe creșterea investițiilor în infrastructură (autostrăzi, drumuri, poduri), educație, sănătate s. a, pe cofinanțarea proiectelor din fonduri europene, pe finanțarea recalculării pensiilor (pentru a restabili echitatea) și a creșterii salariilor (mai ales la profesori, medici și militari) este, din nou, o dovadă de ipocrizie și ignoranță.
România trebuia și trebuie să își mărească viteza de convergență reală către statele dezvoltate europene, mai ales atunci când ai avut / ai la dispoziție fonduri europene structurale și de coeziune pentru a face asta. Azi România se sufocă, are nevoie de schimbarea modelului de gândire, economic, social și politic. Da, România are nevoie să implementeze o consolidare fiscal-bugetară, dar nu una care să deterioreze iremediabil fundamentele dezvoltării economice și sociale, ci de una care să reducă risipa de orice fel și să drămuiască fiecare leu provenit din taxe și impozite, dar să încaseze integral impozitele și taxele și să reducă evaziunea fiscală.
Are nevoie de un sistem fiscal echitabil, unul care să genereze venituri mai mari, pentru a se putea cheltui mai mult pentru investiții și servicii publice de calitate. România nu mai poate rămâne în cercul vicios postdecembrist venituri bugetare mici – cheltuieli bugetare mici, cu acumulări de deficite și datorie. Propaganda eroilor salvatori nu ține nici de educație mai bună, nici de o sănătate mai bună, nicidecum de o bunăstare mai mare.
Trebuie făcute niște alegeri structurale, altfel România merge cu viteză înapoi, spre periferia UE, după ce în ultimii ani a avut cea mai ridicată viteză de convergență reală.