Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Proiectul acestei legi vine ca o lovitură rece, dată cu zâmbet tehnic. Nu țipă, nu trântește uși.
Nu declară deschis: „vrem să vă fie mai rău”. Trăim într-o țară în care cifrele au început să țipe mai tare decât oamenii. Sunt puse în tabele, în grile, în anexe de lege, sunt înmulțite cu alte cifre, așezate în coloane și transformate în „coeficienți”.
Și totuși, dincolo de limbajul tehnic al noii legi a salarizării, se vede ceva mult mai simplu, mult mai dur: cine contează și cine nu. Când vezi că pentru demnitari s-au găsit coeficienți generoși, traiectorii de creștere clare până în 2031, mii de lei în plus eșalonate „responsabil”, iar pentru profesori și medici se vorbește despre „diferențe tranzitorii”, „premii de performanță” incerte și tăieri de sporuri, nu mai poți să spui că este doar o discuție tehnică. Este o discuție despre caracterul unui stat .
De ani buni, România exportă exact acei oameni pe care nicio țară sănătoasă la cap nu și-ar permite să-i piardă: medici, asistente, infirmiere, profesori și ingineri competenți. Avion după avion, val după val. Ne plângem că „nu mai are cine să muncească”, dar ne încăpățânăm să tratăm școala și spitalul ca pe niște găuri de astupat , nu ca pe niște coloane de susținut.
Proiectul acestei legi vine ca o lovitură rece, dată cu zâmbet tehnic. Nu țipă, nu trântește uși. Nu declară deschis: „vrem să vă fie mai rău”.
Din contră, își pune masca reformei: vrea să „elimine inechitățile”, să „uniformizeze”, să „repare”. Și totuși, dacă privești atent: sus, în vârf, salariile demnitarilor cresc sigur, pas cu pas; jos, la baza piramidei, acolo unde sunt oamenii care te învață și te salvează, veniturile stagnează, se dizolvă prin inflație sau chiar scad prin tăierea sporurilor. Este o lume răsturnată.
O lume în care semnătura pe o hârtie este mai prețioasă decât mâna care ține bisturiul sau glasul care pronunță primul alfabet în fața copilului. Nu este doar o nedreptate, este o inversare a ordinii firești . Să ne oprim o clipă la medici.
Deja i-am pus de două ori să aleagă: după 2000, când salariile lor erau de-a dreptul insultătoare, și acum câțiva ani, când, în sfârșit, statul a înțeles că trebuie să-i plătească decent pentru a nu rămâne cu spitalele goale. Mulți au ales atunci să mai dea o șansă României. Au rămas aici, în gărzi de 24 de ore, în ATI, în UPU, în secții subfinanțate.
Au ținut, în pandemie, spatele unui sistem care oricum abia se ținea pe picioare. Acum li se spune așa: „salariul de bază îl mai aranjăm, dar sporurile se taie. Munca de noapte, weekendurile, sărbătorile legale, secțiile grele, toate acestea trebuie „raționalizate”.
Nu-ți luăm banii din mână, îți dăm doar o „diferență tranzitorie”. Pe hârtie, nu pierzi. În realitate, ani de zile nu mai vezi niciun leu în plus.
Iar între timp, totul se scumpește în jurul tău. ” Tradus în actualitate: „ți-am pus un capac. Îl numim protecție, dar este îngheț.
Tu hotărăști dacă mai stai sub el sau cauți aer în altă parte. ” Să nu ne mirăm că, peste cinci ani, la urgență nu va mai fi niciun specialist? Că în multe orașe mici nu mai există anestezist, că listele de așteptare pentru operații sunt tot mai lungi?
Nu va fi o „surpriză neplăcută”. Va fi doar nota de plată a unei alegeri politice . Apoi, profesorii.
Salariile lor, în multe cazuri, abia ating pragul unei vieți, cât de cât, decente. Gândiți-vă cum arată o țară în care un profesor debutant câștigă, de fapt, mai puțin decât un șofer de distribuție, și totuși avem pretenția să-i punem în mâini viitorul copiilor noștri. Greva din 2023 a fost, în fond, un strigăt de demnitate: „Nu vrem milă, vrem recunoaștere.
” Ce primesc acum? Gradația de merit, un drept clar, predictibil, acordată unui număr mic de profesori, este înlocuită cu „premii de performanță” care depind de bani și de șef. Dirigenția este desprinsă de salariu și redusă la un procent fix dintr-o valoare de referință.