În anii de după Revoluţie, am urmărit la TVR un film care se numea „Preţul succesului” – povestea ecranizată a unei femei care a construit o avere şi a plătit cu preţul familiei sale. Având acces la puţine filme la vremea respectivă, povestea a rămas.
În prezent sunt coach profesionist în mediul organizaţional din România şi observ cum povestea respectivă poate fi o paralelă cu mediul organizaţional (antreprenorial şi corporatist), legat de modul în care munca este trăită în organizaţii. Observ cum plătim un „preţ al succesului” în organizaţii. Sunt deja câţiva ani de când digitalizarea promite eficienţă crescută, iar inteligenţa artificială augmentează această promisiune.
Viteza este noua valoare care guvernează modul în care organizaţiile funcţionează, schimbările sunt accelerate, presiunea este mare, la fel şi nivelul de oboseală, de uzură, dezinteres, responsabilitate scăzută trăită de oameni. Uzura se simte, datele o validează. Studiile recente (locale şi globale) despre experienţa muncii sunt greu de ignorat: 21% (global) şi 35% (local) dintre angajaţi declară că sunt implicaţi în muncă, iar costul implicării scăzute se ridică, direct şi indirect, la sume mari.
Burnoutul a devenit normă, nu excepţie: peste jumătate din forţa de muncă experimentează epuizare, iar unii indicatori arată procente şi mai ridicate. În acelaşi timp, multe companii înregistrează performanţe financiare solide, chiar şi în perioade tulburi. Performanţa este vitală pentru orice companie, însă este util să ne uităm şi cu ce preţ.
Această coexistenţă ridică întrebări pe care văd util să le adresăm. Care este costul succesului economic? Este cumva succesul economic al organizaţiilor construit, cel puţin parţial, prin eroziunea experienţei umane a muncii?
Cum putem regândi sistemele organizaţionale astfel încât să fie performante în mod sustenabil? Privită sistemic, munca funcţionează dintr-un model mental de extracţie a resurselor – extragem competenţă, energie, atenţie, creativitate, în unităţi de timp, în schimbul unor rezultate măsurabile pe termen scurt. Acest model mental este vechi însă, în prezent, este amplificat de tehnologie.
Inteligenţa artificială, automatizarea, presiunea continuă pentru eficienţă transformă munca într-un proces din ce în ce mai optimizat, dar şi din ce în ce mai dezumanizat. Tehnologia face ca munca să fie eficientă, însă nu este sustenabilă dacă nu luăm şi oamenii în considerare. Dacă am include în definiţia succesului organizaţional şi experienţa oamenilor?
Când viteza este mare şi baza nu este solidă (“solul” pe care construim este degradat), tot ce aducem deasupra – sisteme, procese, eficienţă – devine fragil. Oamenii sunt baza, sunt “solul”. Este momentul să începem să chestionăm modul în care abordăm munca în echipe, în organizaţii şi să creăm cadrul pentru muncă inteligentă.
Să dăm sens schimbărilor şi, din când în când, să încetinim ritmul pentru regenerare şi performanţă sustenabilă. Burnoutul, implicarea scăzută, lipsa de sens sunt atât trăiri individuale legate de muncă, cât şi simptome sistemice. Oboseala, uzura, erodarea experienţei muncii este o realitate – oameni care execută, livrează, dar nu gândesc, nu creează valoare, oameni prezenţi fizic la muncă pe pilot automat, cu un nivel scăzut de responsabilitate, lideri performanţi, dar deconectaţi sau suprasaturaţi de experienţa reală a muncii.
În contextul acesta, apare o fractură profundă între ceea ce măsurăm şi ceea ce contează. Măsurăm indicatori de performanţă, însă contează şi modul în care indicatorii au fost atinşi, cadrul în care oamenii gândesc împreună, contribuie şi iau decizii de calitate. Munca inteligentă nu este despre a aduce mai multă tehnologie.
Nu este despre a comprima mai multă activitate într-un timp mai scurt. Este despre a proiecta mai bine munca.