Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Destinul ultimului partizan anticomunist din România „Motiv ca să devin partizan? Care alt motiv să fie decât să lupt împotriva comuniștilor?
Să lupt împotriva răului! Dar am suferit pentru nimic. Acum ne conduc copiii lor” – Nicolae Ciurică, luptător anticomunist în Munții Banatului.
Moșul stă pe un scăunel în fața casei sale. Nu e nimeni în jur, e prea cald. Își mijește ochii spre munții din marginea satului – acolo e Godeanu, într-o parte, și Țarcu în partea cealaltă.
Mai departe un pic se lasă Semenicul. Parcă la fiecare căutătură bătrânul își aduce aminte de ceva: tresare, apoi rămâne adâncit în gânduri. Străinul care apare în bătătură e privit adânc, dintr-o ochire moșul citește toată viața necunoscutului.
Cunoaște repede și ce-i în sufletul celuilalt din două priviri și o vorbă. Așa s-a învățat după ani de luptă cu arma în mână împotriva trupelor Miliției și Securității. Simțurile s-au ascuțit și după alți 10 ani de pușcărie grea, prin mina de plumb de la Baia Sprie sau prin iadul de la Gherla.
Nicolae Ciurică are astăzi 95 de ani. Este ultimul partizan din Romania rămas în viață. Dumnezeu l-a ținut.
Și acum, și atunci: în una din cele opt încercuiri din care a scăpat, un glonț tras de milițieni s-a oprit într-o cărticica pe care partizanul o căra mereu cu el. Era Biblia. Nicolae Ciurică s-a născut într-un început de februarie, în anul 1931.
Taică-său era om mare – avea multe oi și acareturi. Și acum privește hotărât dintr-o fotografie ștersă rămasă de pe vremuri; era cu ortacii săi la o adunare a oierilor, la Sibiu. Îmbrăcat în ie, cu dulamă mițoasă, cingătoare lată și pălărie rotundă, Ciurică, ăl bătrân, iese în evidență în imaginea veche: are o privire ca sfredelul, parcă te înjunghie.
Data cadrului pe vecie este 1936. „Dragul meu. Păi de atunci nu a trecut așa de mult timp.
A zburat repede. Și uite: în 1948 zice tata către mine: «Mă, Nicolae, mâine ieșim la munte». Noi aveam un teren, vreo 300 de hectare, (de fapt, familia Ciurică deținea un masiv întreg, muntele Olanului, undeva, în apropiere de localitatea Baia de Aramă – n.
n). O parte era pădure, o parte era gol de munte. Și acolo aveam oi.
Și ciobani. Nu erau doar oile noastre, erau și ale altor oameni. «Merg!
» i-am zis tatei. Tata a pus bagajele pe cai – erau provizii, eu credeam că e mâncarea pentru ciobani – și am plecat. Tata mi-a zis să nu mai mergem până sus, am mers prin pădurea Olanului.
Cum mergeam, ne-au ieșit niște oameni în cale. Oamenii ăștia, vreo șase, șapte inși, m-am speriat când i-am văzut. Nu știam cine sunt.
Erau înarmați, erau cu tot felul de haine. Deteră mâna cu tata, s-au sărutat. Pe urmă au dat mâna și cu mine.
Unul zice către tata: «Frate Ioane, hai să ne tragem mai într-o parte». Atunci, oamenii ăia au dat jos ce era pe cai și au băgat în ranițe. Eu mă uitam.
Iar ăla care vorbea cu tata i-a zis așa: «Mă, frate Ioane, acum băiatul tău știe tot». Iar tata îi răspunde doar atât: «Îmi cunosc băiatul». Asta a fost”.
Povestea e spusă pe un ton blând, parcă cineva vorbește de undeva din vremuri vechi. Pentru Nicolae Ciurică această amintire este una dintre cele mai importante: a însemnat înrolarea sa, în 1948, în principalul grup de partizani anticomuniști care acționa în Munții Banatului. „Omul care vorbea cu tata era chiar colonelul Uță”, oftează bătrânul – „cel care a reușit să bage frica în comuniști, iar din acel moment eu am devenit curierul grupului său de partizani”.
Bătrânul partizan este o istorie care trăiește, se mișcă, respiră și își bea cafeaua la fix opt dimineața. Luptătorul anticomunist își aduce aminte până și cum adia vântul când a fost înrolat de tatăl său în grupul de partizani ai colonelului Uță. Ion Uță este cunoscut ca unul dintre cei mai aprigi luptători anticomuniști din România, între 1948 și 1949 acesta și camarazii săi dând lupte grele cu trupele de Securitate în Munții Banatului.