Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Reportaj din „birourile” ortacilor, la 500 de metri sub pământ În fiecare zi huila este scoasă din pământ și trimisă să fie transformată în energie. În mină rămâne sudoarea și sângele, cărbunele stă pe stoc.
Praful de cărbune, riscul de accidente, bolile profesionale, utilajele vechi și salariile de sub 3. 000 de lei fac parte din realitatea oamenilor care știu că, în curând, vor fi cei care „vor stinge lumina” în ultima mină a Văii Jiului. Livezeni este ultima mină care se va închide în programului de decarbonificare negociat de România cu Uniunea Europeană.
Exploatarea din marginea Petroșaniului a scăpat să pună „lacătul pe abataj” în acest an, așa cum se întâmplă la Lonea și Lupeni. Ortacii de la Livezeni sunt cei care „vor stinge lumina”. Așa zic ei, cu o combinație de necaz și mândrie – „suntem ultimii mineri din Vale”.
La Livezeni, însă, împreună cu producția au rămas problemele vechi. Cele mai multe țin de salarii și condițiile de muncă. Să scoți cărbune în E.
M Livezeni înseamnă să respiri un praf care lucește în lumina lămpașului și să îți zdrelești mâinile și picioarele călare pe un utilaj numit combină ce taie felii groase din munte. „Hă! Te temi de prafu’ ăsta?
Asta e silicoza! ”, râde maistrul, șeful pe schimbul unu. La o palmă depărtare, un ortac din subordine se ferește.
O bucată de huilă, mare cât un cap de copil și grea de nu o ridici la lopată, pocnește din peretele de cărbune, zboară razant spre piept. Minerul, priceput, fandează ca la scrimă, într-o parte, chit că locul e strâmt de abia te strecori. „E, nu-i nimic, e normal”, se amuză omul pe lângă care a trecut accidentul și ține apăsat pe măgăoaia care sfredelește muntele – „mai rău e să nu bubuie”.
Prin ’80, niciun miner din cei 40 aflați în galerie nu a scăpat după ce gazul metan a explodat. Au venit, atunci, salvatorii după camarazii lor, dar mina a bufnit din nou. Și alți 10 mineri, salvatorii, au fost făcuți bucăți.
„Asta nu e nimic. Poate și să sară în aer”. Reportaj din mina Livezeni, la 500 de metri sub pământ Tura în adânc începe din clădirea cea cenușie deasupra căreia se înalță turnul puțului.
Scrie mare pe ea: Mina Livezeni. Turnul se vede de prin tot Petroșaniul și mai ales de pe stadionul de fotbal – unde s-a investit recent în nocturnă. Pe holurile exploatării nu e lumină nici ca afară, la soare, e un fel de cenușiu în care sar în ochi doar icoanele Sfintei Varvara, a Maicii Domnului și ale Mântuitorului.
„E normal să îi avem pe Hristos, pe Fecioară și pe sfinți puși peste tot. Că doar ei ne mai păzesc și ne mai ajută. Altfel am da de dracul.
De ăla de la București și de ăla de la Uniunea Europeană”, ridică din umeri un miner pregătit să se ducă jos. În abataj, la minus 400. „Suntem ultimii mineri din Vale”.
Am coborât 500 de metri sub pământ, în mina Livezeni Ca să ajungi la colivie, locul care duce spre fronturile de lucru aflate la aproape jumate de kilometru în pământ, treci prima oară pe un coridor rece și pustiu vopsit, probabil, pe când Ceaușescu era la putere. O placă neagră din marmură e ultimul lucru pe care îl vezi la lumină. Comemorează tragedia din 80: „În mină Dumnezeu cu noi, Afară griji și nevoi, Deasupra noastră n-avem cer.
C-așa e viața de miner”. Din coridor treci peste niște șine de tren și, apoi, într-o cămăruță veche, prăfuită, cu tablă ruginită pe post de geamuri. Niște compresoare fâsâie și șuieră în liniștea grea.
De aici, Răzvan Popescu, directorul minei cere colivia. Șeful are 41 de ani, muncește în mină de când era la facultate. Acum este doctor inginer, înainte, la început a împins vagoneți prin Livezeni.
A fost și salvator, a văzut răul minei în toate chipurile. „Cel mai rău este focul. Nu îl vezi prima oară.
Simți doar fumul. Eu nu am avut șansa asta ca salvator, să văd focul. Și nici nu-mi doresc”, povestește Răzvan – „fumul vine des, foarte des.
Și atunci știi că s-a produs autoaprindere. Ce faci în acel moment? Faci o rugăciune și fugi.