Uniunea Europeană vrea să-și protejeze industria prin banii publici, dar statele membre nu reușesc să cadă de acord asupra unei întrebări aparent simple: ce înseamnă un produs „european”? Proiectul de lege privind accelerarea industrială ar da prioritate produselor fabricate în Europa în contractele publice, de la mașini și oțel până la tehnologii verzi. Discuția despre granițele acestei preferințe a scos însă la iveală o ruptură între Franța, Germania și Spania, adică trei dintre cele mai mari economii ale blocului comunitar.
Parisul are poziția cea mai tranșantă: preferința europeană ar trebui să se aplice doar celor 27 de state membre. Este o linie coerentă cu discursul francez despre suveranitate economică. Franța susține de ani de zile că Europa își subminează singură industria atunci când își deschide piețele publice unor competitori care nu fac același lucru. Berlinul vede lucrurile cu totul altfel. Ministrul german al Economiei, Katherina Reiche, a declarat joi că legea trebuie construită pe principiul „fabricat cu Europa”, nu „în Europa”, și a dat ca exemple Norvegia, Elveția și Canada. Germania cere ca regulile de origine să fie extinse la partenerii comerciali ai UE, cu condiția ca aceștia să ofere companiilor europene un acces echivalent pe piețele lor.
Poziția Berlinului nu surprinde. Industria germană trăiește din exporturi și din lanțuri de aprovizionare care trec cu mult dincolo de granițele Uniunii. O preferință strict europeană ar putea provoca măsuri de retorsiune tocmai pe piețele de care depind producătorii germani. Momentul contează și el: săptămâna trecută, Ursula von der Leyen a propus ca Ottawa să primească statutul de membru „asociat” al UE. Cererea germană de a include Canada se potrivește astfel cu direcția în care pare să meargă și Comisia.
Madridul încearcă să împace cele două tabere cu un model în trei cercuri. În centru s-ar afla statele membre. Cercul al doilea ar cuprinde țările din Spațiul Economic European, precum Norvegia, și partenerii de încredere care oferă acces reciproc la achizițiile publice. În cercul exterior ar intra statele cu care UE are acorduri de liber schimb, semnatarii acordului OMC privind achizițiile publice și, posibil, țările care produc componente critice pe care Europa nu le poate fabrica în cantități suficiente. Ministrul spaniol al Industriei, Jordi Hereu i Boher, a rezumat propunerea prin formula „autonomie strategică deschisă”. Formula spune multe despre dilema Europei: vrea să-și reducă dependențele, dar nu își permite să se închidă.
Italia nu s-a poziționat încă ferm. Ministrul Adolfo Urso s-a declarat doar în favoarea unei preferințe europene deschise „partenerilor strategici”, o formulare suficient de vagă cât să lase Roma să aleagă tabăra mai târziu. Irlanda, care deține președinția rotativă a Consiliului UE, speră la un compromis între cele 27 de state până în decembrie. Cel mai probabil, rezultatul va semăna cu schema spaniolă: un nucleu european protejat și cercuri de parteneri admiși în funcție de reciprocitate. Rămâne de văzut cât de lax va fi acest filtru, iar de răspuns depinde dacă legea va sprijini cu adevărat industria europeană sau va rămâne doar o declarație politică.
Sursă text și foto: Mediafax — articolul original