O provocare virală care îi îndeamnă pe copii să se forțeze până leșină a ajuns în școlile din România. Ce pare un joc de câteva secunde, filmat și urcat pe rețelele sociale, este de fapt o privare deliberată a creierului de oxigen. Medicii spun că poate lăsa leziuni cerebrale, poate provoca tulburări cardiovasculare și, în cazurile cele mai grave, poate ucide.
Mama unei eleve de 13 ani a aflat de la fiica ei că fenomenul nu mai e doar ceva văzut pe ecran. Un băiat dintr-o altă clasă „reușise”: leșinase. Iar trei sau patru colegi din clasa fetei voiau acum să încerce și ei. Nici adolescenții nu par surprinși. Unul dintre ei rezumă trendul fără ocolișuri: te face să leșini la comandă. Tocmai naturalețea cu care se vorbește despre asta ar trebui să-i îngrijoreze pe adulți.
Medicul cardiolog Claudiu Stoicescu explică mecanismul. Modificarea gazelor din sânge strânge artera care irigă creierul, apare amețeala, iar corpul ajunge în pragul căderii. Riscul nu e doar teoretic, avertizează el: și sportivi de performanță au murit subit reproducând un astfel de joc. Cifrele venite din străinătate confirmă pericolul. Un raport al autorităților americane a legat 82 de decese de acest tip de provocare, toate în rândul copiilor și tinerilor între 6 și 19 ani. În Marea Britanie, patru familii au dat în judecată anul trecut o rețea de socializare, după ce copiii lor au murit în urma unor provocări periculoase.
De ce ar risca un copil așa ceva? Psihologii spun că pentru un adolescent frica de a fi lăsat pe dinafară cântărește adesea mai mult decât orice calcul al riscului. Contează curiozitatea, contează nevoia de a arăta că „poate și el”. De aceea, psihologul criminalist Gabriela Groza le cere părinților să nu transforme discuția într-un proces. Mai util este să înțeleagă de ce a simțit copilul nevoia să încerce, poate de teama excluderii din grup, și să-i explice apoi ce se ascunde în spatele presiunii la care e supus. Cu reproșuri, copilul ajunge doar să ascundă mai bine ce face.
Mulți ar spune că vina e a părinților, prea ocupați ca să mai stea de vorbă cu copiii. Realitatea e mai încâlcită. Ștergerea unui clip nu oprește provocarea: materialul poate fi descărcat, retrimis pe grupuri private sau în aplicații de mesagerie ori pur și simplu povestit în pauză, de la un copil la altul. Așa trece un trend dintr-o țară în alta chiar și după ce originalul a dispărut. Marian Hurducaș, specialist în pericole online, observă că fiecare aruncă responsabilitatea în altă parte. Platformele dau vina pe utilizator, oamenii de pe stradă pe părinți, iar profesorii recunosc că răspunderea e împărțită între familie, elevi și școală, „un trio care ar trebui să funcționeze”.
Tocmai aici e problema: trio-ul funcționează rar. Un videoclip ajunge în câteva ore la milioane de oameni, dar educația digitală din școli și discuțiile din familie merg mult mai încet. Iar procesele intentate platformelor durează ani. Până când se va stabili cine răspunde, prima linie de apărare rămâne o conversație sinceră acasă, purtată înainte ca un coleg să vină la școală și să se laude că „i-a ieșit”.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original