Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan În economie există mii de prețuri. Unele se schimbă în fiecare secundă, altele aproape că nu sunt observate.
Prețul petrolului ajunge pe prima pagină a ziarelor, la fel și cel al aurului, al gazelor naturale sau al locuințelor. Există însă un preț care influențează aproape toate celelalte și despre care vorbim, paradoxal, cel mai puțin. Este dobânda.
Suntem obișnuiți să o privim ca pe costul unui credit sau ca pe principalul instrument al băncilor centrale. În realitate, dobânda este mult mai mult decât atât. Ea reprezintă felul în care economia evaluează timp ul.
Atunci când economisim, vindem prezentul pentru viitor. Când ne împrumutăm, cumpărăm prezent din veniturile pe care încă nu le-am câștigat. Între cele două există un preț invizibil.
Acesta este dobânda. Economistul francez Anne Robert Jacques Turgot observa încă din secolul al XVIII-lea că un bun disponibil astăzi valorează mai mult decât același bun primit în viitor. Eugen von Böhm-Bawerk avea să transforme această intuiție în teoria preferinței de timp, explicând că oamenii acordă în mod natural o valoare mai mare satisfacțiilor prezente decât celor viitoare și că tocmai această preferință explică existența dobânzii.
Mai târziu, Irving Fisher a rafinat teoria, iar istoricul financiar Edward Chancellor a sintetizat-o într-o formulare memorabilă: dobânda este prețul timpului. Böhm-Bawerk explica existența dobânzii prin preferința de timp. Oamenii acordă o valoare mai mare bunurilor prezente decât celor viitoare și, de aceea, cer o compensație pentru a amâna consumul.
Această preferință nu se schimbă fundamental odată cu progresul tehnologic. Nici locomotivele, nici electricitatea, nici internetul și nici inteligența artificială nu modifică faptul că preferăm, în general, un beneficiu astăzi în locul aceluiași beneficiu mâine. Inteligența artificială nu schimbă preferința noastră pentru timp.
Cu aceeași oră de muncă, cu aceeași fabrică sau cu același capital investit putem produce mai mult decât înainte. Iar dacă timpul devine mai productiv, și randamentul capitalului tinde să crească. De aici pornește explicația lui Knut Wicksell privind rata naturală a dobânzii și, peste mai bine de un secol, ipoteza lui Łukasz Rachel că revoluția AI ar putea împinge în sus r-star.
Pornind de la această idee, Knut Wicksell observa că există și o dobândă „naturală”, determinată nu de voința băncilor centrale, ci de productivitatea capitalului . Dacă investițiile devin mai profitabile, această rată tinde să urce; dacă randamentele capitalului scad, ea coboară. Astăzi, conceptul este cunoscut sub numele de r-star.
Astăzi, ideea lui Wicksell revine în centrul dezbaterii economice. Economistul Henry Hazlitt explica încă din secolul trecut că fiecare generație cade în aceeași capcană. Vedem muncitorul concediat și uităm consumatorul care cumpără produse mai ieftine, investitorul care construiește o fabrică nouă și industriile care nici nu existau înainte.
Productivitatea mută locurile de muncă, nu le distruge. Ea ridică nivelul de trai tocmai pentru că permite aceleiași cantități de muncă să producă mai mult. Dar dacă aceasta este lecția productivității, apare imediat o altă întrebare: cum recunoaștem o revoluție tehnologică atunci când ea abia începe?
Nu este pentru prima dată când economiștii încearcă să înțeleagă efectele unei revoluții tehnologice . În 1987, laureatul Nobel Robert Solow formula celebrul său paradox: „Vezi era computerelor peste tot, cu excepția statisticilor privind productivitatea. ” Marile transformări economice apar mai întâi în fabrici, birouri și laboratoare.
Statisticienii le descoperă abia după ani de zile. Printre puținii care au înțeles acest lucru s-a numărat Alan Greenspan. În anii ’90, când majoritatea economiștilor cereau majorarea dobânzilor deoarece șomajul coborâse la niveluri considerate periculos de reduse, Greenspan observa altceva.