Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Cum au cucerit ghiveciul mesele noastre Astăzi, la „Dicționar”, avem a ne minuna de niscaiva cuvinte iubite de români fie și doar prin prisma faptului că dau numele unor preparate și deserturi delicioase: merdenea, iaurt, ghiveci. De când le-am adoptat, n-au mai ieșit din viața noastră.
Povestea, depănată captivant de etnologul Gheorghiță Ciocioi, se deschide cu merdeneaua: „Nelipsită din patiseriile bucureștene, ori din țară. Produs din foi de plăcintă, umplute cu brânză sau carne. Plural: merdenele.
În trecut, merdenelele erau vândute la noi mai ales de albanezi și turci. În tăvi purtate pe cap prin târguri, străzile centrale, locurile aglomerate. Numele provine de la un cuvânt turcesc: merdane.
Preluat de turcă din persană – wardana. Termen evoluat din medio-persană: wardānāg – stâlp, vergea, suliță, axă. Derivat din verbul wardānīdan/wardān – a întoarce, a răsuci.
Atestat în Meninsky, Tezaur, 1680: verdān, verdāne și verdene: Radius pistorum (vergea/sucitor de rulare a aluatului). Vergeaua (sucitorul) subțire (merdane, în turcă), pentru întins foile de plăcintă, va da numele merdenelei în română – un produs de patiserie din mai multe foi subțiri, întinse cu «merdane» (vergeaua). Numele turcesc pentru vergeaua de întins foile (sub forma merdenea) s-a păstrat până spre zilele noastre în Teleorman și parte din Vlașca.
Bucureștenii au rămas numai cu (numele) gustosul/ui produs al patiserilor”. Dar iaurt ul – de unde l-au căpătat românii? „Asemenea tuturor europenilor, termenul și produsul dat au fost luate de la turci.
În turca veche: yoġrut – lapte îngroșat, solidificat. Cuvânt derivat din verbul turcic yoġur/yoğurmak – a dospi, a îngroșa, a frământa. Cu sufixul vechi turcic «ut».
Fermentarea (în burdufuri) era o metodă sigură de a păstra laptele o vreme mai îndelungată în călătorii, în Asia Centrală. Termen atestat înainte de anul 1000 în texte uigure. În turca veche, prima atestare, în Kashgari, Divan-i Lugati’t-Türk, 1073.
Popular, în sudul țării, «iaurd»”. Dacă tot am abordat două preparate culinare, e loc și pentru al treilea, nu? Așadar, de unde avem numele ghiveciului?
„Ghiveciul e o mâncare din mai multe legume înăbușite. La figurat: «amestecătură, talmeș-balmeș». Cuvântul provine din turcă: güveç.
Felul de mâncare ce poartă acest nume, în Turcia, e însă cu totul altul. Și e explicabil, deoarece mâncarea numită ghiveci își trage numele de la vasul de lut în care e gătită. Cea dintâi menționare a termenului dat: Divan-i Lugati’t-Türk, 1073: küzeç/küdeç – oală/vas de lut ars.
Provine din küdmek/güymek – a aștepta/a adăsta. Literal, güveç – un vas în care mâncarea este lăsată să aștepte/să scadă, fierbând la foc mic. Româna a păstrat, de asemenea, și primul sens din turcă pentru ghiveci: vas din lut (pentru flori)”.
Minunat! În continuare, un nume bizar – Veștea: „Nume întâlnit în Oltenia și sudul Ardealului. Uneori, dat celor proveniți din Veștem, Sibiu.
Satul este considerat fie ca aparținând întru început unui nobil numit Veștea, fie ca provenind din germanul Westen (dorf) – satul dinspre Apus/Vest. Cum a fost locuit de români din vechime, fiind cunoscut multă vreme ca Veșta, se poate crede că originea numelui este una românească. Numele de Veștea era primit la botez, în trecut, de cei născuți de Blagoveștenie, tot așa cum cei născuți de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de pildă, primeau numele de Preda (după slavul Predªtecea – Înainte-mergătorul).
Nume devenit, în timp, unul de neam/de familie («ai lui Veștea»). Tot aici: „Medio-bulgara mai păstrează însă o semnificație pentru Veștea, cele două nume suprapunându-se, iscând confuzii adeseori: ca provenind din veștița (md bg) – vrăjitoare”. Mai limpede: „Numele vrăjitoarei nu avea conotații negative în slava de la noi și din Balcani, acesta trăgându-se din вѣщъ (veșt), care însemna, inițial, «cel care știe/înțelept/iscusit».