Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Telefonul care sperie: de ce tinerii aleg mesajul în locul vocii Ai observat, probabil, tiparul ăsta de multe ori: copilul sau nepotul tău are telefonul lipit de mână toată ziua – scrie, butonează, răspunde instant la mesaje -, dar dacă îi suni și nu răspunde imediat, primești în schimb un mesaj: „Ce e? Scrie-mi.
” Rareori sună pe cineva, iar dacă trebuie neapărat să vorbească la telefon, amână, evită sau se pregătește ca înainte de un examen. Nu e capriciu și nu e lipsă de respect – are, de fapt, un nume: „phone anxiety” sau „telefobie”, iar cercetătorii o documentează tot mai serios în ultimii ani. Fenomenul nu e o impresie exagerată a părinților – e confirmat de mai multe studii independente.
Un studiu realizat în Australia pe generația Z (18-26 ani), comandat de Commonwealth Bank of Australia, arată că aproape 60% dintre tinerii chestionați se tem de a da sau a primi apeluri telefonice, chiar și atunci când sunt necesare pentru muncă. Aceeași cercetare, citată de CBS News, arată o cifră și mai mare: 90% dintre tinerii din generația Z spun că resimt anxietate atunci când trebuie să vorbească la telefon – un nivel comparabil cu frica de a vorbi în public. Mulți dintre ei spun că un apel telefonic stânjenitor se numără printre primele trei lucruri pe care ar vrea să le evite în viață.
Un alt studiu, realizat în Coreea de Sud pe 765 de tineri din Gen Z, arată o creștere alarmantă în doar doi ani: dacă în 2022, 30% dintre tineri raportau anxietate severă la un apel telefonic clasic, în 2024 procentul urcase la 40,8%. Fenomenul depășește chiar și telefonul: o cercetare separată arată că o treime dintre tinerii din generația Z refuză să sune la sonerie sau să bată la ușa unui prieten, preferând să trimită un mesaj din fața casei, anunțând că au ajuns. Explicația nu ține de lene sau de proasta creștere, cum sunt uneori tentați să creadă părinții – ține de felul în care creierul reacționează la o conversație în timp real, fără indicii vizuale.
Cercetătorii în anxietate explică fenomenul prin ceea ce numesc „golul cognitiv”: o pauză scurtă la telefon înseamnă, mecanic, doar că cealaltă persoană respiră sau se gândește. Pentru cineva anxios, însă, acea pauză se umple instant cu interpretări catastrofale – judecată, dezaprobare, respingere -, tocmai pentru că lipsește tot ce ar oferi, în mod normal, o conversație față în față: expresia feței, limbajul corpului, contextul vizual. Un colegiu britanic, Nottingham College, a ajuns să introducă un curs dedicat „telefobiei” pentru studenți, în căruia aceștia sunt așezați spate în spate, ca să nu se vadă unul pe altul, recreând exact senzația de izolare senzorială a unui apel telefonic.
Exercițiul arată ceva important: cea mai mare parte a fricii nu ține de ce vor spune, ci de faptul că funcționează fără reperele vizuale pe care le au, de obicei, în orice interacțiune. Un motiv suplimentar, explică cercetătorii: mesajele scrise oferă timp de gândire, control asupra formulării și, practic, o variantă mai „privată” a comunicării – un tânăr intervievat de CBS News rezumă simplu: „E mult mai ușor să trimiți repede un mesaj cuiva, și e mult mai privat decât să porți o conversație cu voce tare. ” Fenomenul nu rămâne izolat în viața personală.
Un sondaj realizat de agenția globală de recrutare Robert Walters arată că angajații din generația Z și mileniali preferă comunicarea prin e-mail și mesagerie instantă la locul de muncă, 59% optând pentru aceste metode, iar jumătate declarându-se incomozi la ideea unui apel telefonic de afaceri. Doar 16% dintre respondenți consideră apelurile o utilizare eficientă a timpului. Consecințele pot fi, însă, reale: un studiu recent al aplicației RiseGuide, realizat pe 2.
000 de tineri angajați din Gen Z și mileniali, arată că 42% ignoră frecvent apelurile primite, iar 58% își repetă sau scriu în minte ce vor spune, înainte să dea un telefon.