Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există o idee care pare imposibil de contestat: piețele funcționează mai bine atunci când informația circulă liber. Investitorii cer transparență, autoritățile cer transparență, iar publicul cere transparență.
Aproape orice reformă economică din ultimele decenii a avut la bază aceeași promisiune: mai multă informație înseamnă decizii mai bune și concurență mai sănătoasă. Tocmai de aceea, una dintre cele mai surprinzătoare dimensiuni ale dezbaterii recente despre ROBOR este ideea că excesul de transparență ar putea deveni o problemă concurențială. Ani în șir, lipsa informațiilor a fost prezentată drept una dintre marile vulnerabilități ale piețelor financiare.
Crizele au fost explicate prin opacitate, asimetrii informaționale și lipsa vizibilității asupra riscurilor. Soluția a fost aproape întotdeauna aceeași: mai multă transparență. În jurul ROBOR, această dilemă a început să capete relevanță.
Dacă participanții la piață observă aceleași informații, urmăresc aceleași semnale și reacționează într-un mod asemănător, rezultatul poate părea o coordonare. Dar asemănarea rezultatelor nu demonstrează automat existența unei înțelegeri. De fapt, multe dintre cele mai competitive piețe din lume produc comportamente similare tocmai pentru că participanții au acces la informații similare.
Companiile aeriene urmăresc prețul combustibilului. Producătorii de oțel urmăresc costul energiei. Investitorii urmăresc inflația și deciziile băncilor centrale.
Nu este surprinzător că ajung frecvent la concluzii asemănătoare. Problema apare atunci când confundăm convergența cu coordonarea. În viața de zi cu zi, tindem să asociem comportamentele similare cu existența unei decizii comune.
Dacă zece oameni fac același lucru în același timp, presupunem instinctiv că au discutat între ei. Participanții nu trebuie să comunice pentru a reacționa asemănător. Este suficient să fie expuși acelorași informații și acelorași constrângeri.
În cazul pieței monetare, aceste constrângeri sunt evidente. Toate băncile urmăresc inflația. Toate urmăresc deciziile băncii centrale.
Toate operează în interiorul acelorași reguli și al acelorași condiții de lichiditate. Într-un asemenea mediu, diferențele foarte mari devin excepția, nu regula. Paradoxul este că exact această apropiere a comportamentelor poate fi interpretată drept dovadă a unei coordonări.
Cu cât piața este mai bine informată, cu atât reacțiile pot deveni mai asemănătoare. Iar cu cât reacțiile sunt mai asemănătoare, cu atât suspiciunile pot deveni mai puternice. Aici apare una dintre cele mai dificile întrebări pentru orice autoritate de concurență.
Cum distingem între coordonare și simpla reacție la informații comune? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât piețele moderne sunt construite tocmai pe ideea circulației rapide a informației. Participanții sunt încurajați să urmărească aceleași date macroeconomice, aceleași statistici și aceleași semnale ale politicii monetare.
Dacă informația este publică, este firesc ca reacțiile să fie parțial similare.