Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Cum se „fentează” licitațiile de la executare silită Cum se „fentează” licitațiile de la executare silită până se vinde o casă cu 10% din valoarea de piață În România există o piață imobiliară pentru publicul larg și una paralelă, doar pentru „cunoscători”. Prima are reguli la vedere și i se poate urmări evoluția, analizând fluctuațiile de cerere și ofertă, precum și tranzacțiile anuale.
Cea de-a doua se desfășoară în subteran, departe de ochii potențialilor cumpărători din afara unui cerc restrâns de persoane care au acces la informație, astfel încât să poată cumpăra proprietăți de sute de mii de euro la prețuri de nimic, în timp ce organizatorii licitațiilor au grijă să parcurgă procedura impusă de lege, ascunzând foarte bine proprietățile importante, până când le scade valoarea la sume derizorii. Legea îi obligă să scoată aceste proprietăți la licitație, dar nu le spune ce elemente ar trebui să afișeze, astfel încât informația să ajungă la potențialii cumpărători. Prin omisiune, cei care afișează datele pot să ascundă, cu ușurință, tot ce i-ar putea determina pe cumpărători să-și dorească să liciteze, iar după 10 licitații nereușite, valoarea scade la 10% din prețul inițial, fiind numai bună de cumpărat pentru „alesul” care deține informația.
Statul român garantează posibilitatea oricui de a participa la licitațiile organizate legal de executorii judecătorești, dar modul de operare a celor care organizează licitațiile publice arată de ce aceste „chilipiruri” sunt „găsite” doar de unii dintre cumpărători. Un mod similar de operare se regăsește și în sistemul bancar, unde procedurile sunt puțin mai simple decât cele ale executorilor, dar agenții care se ocupă de vânzarea caselor au preluat o bună parte din mecanism. De exemplu, o proprietate scoasă la vânzare de o bancă, după ce a preluat-o, în urma unui credit neachitat, se poate vinde la licitație sau prin permiterea lansării unei oferte unice de către cumpărător – ceea ce la executor nu se poate, mergându-se doar pe varianta licitației, chiar dacă mai mulți doritori pot depune oferte.
Dacă proprietarul casei este o instituție bancară, există șanse mai mari ca un cumpărător să identifice proprietatea, chiar dacă sunt afișate puține date despre imobil. Prin vânzare directă, în urma depunerii unei oferte unice, cumpărătorul poate scăpa mai ușor de sistemul din spatele mecanismului de vânzare, deși este posibil și în astfel de cazuri să se țină dosarul în proces de evaluare până la un an – timp în care potențialul cumpărător fie se răzgândește și cumpără altă casă, pentru a nu i se devaloriza banii, fie nu are nicio șansă să obțină un credit bancar, pentru că împrumutul nu poate aștepta 10-12 luni și e presat de timp și de regulile băncii creditoare. Pe măsură ce prețul de piață al proprietății e mai mare, piedicile pe care le pune vânzătorul sunt mai greu de depășit.
Așa se poate ajunge la vânzarea la licitație, pe site-urile executorilor judecătorești, a unor proprietăți de jumătate de milion de euro la prețuri de garsonieră confort III la periferia Bucureștiului. Modul de operare este cunoscut deja și de instituțiile care urmăresc rețelele din spatele acestor tranzacții: din lege se respectă doar partea care „îi acoperă în documente” pe cei care măsluiesc licitațiile. Legea prevede să se afișeze proprietatea care urmează să fie licitată, dar nu specifică ce anume trebuie să facă vânzătorul, pentru a face cunoscută acea proprietate.
În acest fel, cu date puține și foarte vagi, trec neobservate cele mai multe proprietăți cu valoare de peste 100. 000 de euro, care se vând la 30-40. 000 sau chiar mai ieftin, în urma parcurgerii procedurilor de licitație, pentru că la fiecare etapă ratată, valoarea scade cu 25% – până devine suficient de ieftină ca să se vândă „unui cunoscător” – spun sursele noastre judiciare.