Nina Blom era un copil normal. Însă mama sa era convinsă că ceva nu e în regulă cu ea.
Medicii nu au găsit însă explicații pentru simptome. Au trecut anii până când un pediatru a adunat datele și a ajuns la concluzia că este vorba de comportamentul părintelui. Povestea Ninei este una dintre cele mai grave forme de abuz asupra copilului, cunoscută în literatura medicală ca boală fabricată sau indusă și asociată cu ceea ce era numit în trecut „ sindromul Munchausen prin transfer ”.
În astfel de cazuri, un părinte sau un alt îngrijitor inventează, exagerează sau provoacă în mod deliberat simptome unei persoane aflate în îngrijire, relatează bbc. com. Nina a crescut în Olanda anilor ’70 și ’80 și își amintește copilăria și prin momente fericite: îi plăceau muzica și dansul și se juca împreună cu sora ei în podul casei.
Când avea 8 ani a început să aibă frecvent probleme digestive și a slăbit mult. A fost internată în spital, unde a primit alimente ușoare, precum supă și suc de mere. În mod surprinzător, starea ei s-a îmbunătățit.
„ Medicul spunea: «Nina se simte bine… poate merge acasă» ”, își amintește ea. Mama sa refuza însă să accepte externarea.
Îi cerea fetei să le spună medicilor că încă o doare stomacul, chiar și atunci când se simțea bine. Scenariul s-a repetat în anii următori. Nina a ajuns de 15 ori la șase spitale pentru investigații și tratamente.
La un moment dat, după ce s-a plâns de dureri în urma unei sesiuni de înot, mama ei a decis că este vorba despre o boală musculară. Când fata s-a opus unei noi internări, femeia i-a precizat: „ Nu mă face de râs. Te doare și îi vei spune asta medicului.
” Situația devenea tot mai greu de înțeles pentru fetiță. „ Mă simțeam vinovată pentru că așteptam într-un salon alături de copii care aveau cancer, care erau cu adevărat bolnavi. Mă gândeam: «Nu am nimic .
»” În timpul uneia dintre internări, un copil aflat în patul de lângă ea a murit. Experiența i-a amplificat sentimentul de vinovăție. Nina a trecut prin multe investigații medicale, inclusiv proceduri dureroase, precum o biopsie de măduvă osoasă.
Medicii nu identificau însă nicio afecțiune care să explice starea fetei. Mama ei era mereu alături de ea. Însă femeia se înfuria atunci când își vedea fiica zâmbind și o pedepsea.
După o internare de patru săptămâni, medicii au decis să o trimită acasă. Dar întoarcerea acasă nu a însemnat însă revenirea la o viață normală. Mama ei a pus-o într-un scaun cu rotile, a retras-o de la școală și a obligat-o să își petreacă zilele într-un pat amenajat în sufragerie.
Fata nu își mai putea vedea prietenii și nu mai avea acces la activitățile care îi plăceau. A început să tricoteze dar, după o vreme, mâinile au început să o doară și să obosească. Mama ei a considerat că este un nou semn al unei boli grave și i-a bandajat brațele.
Bandajele îi provocau amorțeală la mâini și degete. „ Nu pot să vă spun cât de îngrozitor era să o văd pe mama mea părând că se bucură de asta ”, povestește Nina. Pe măsură ce anii treceau, explicațiile mamei sale se schimbau.
Nina a ajuns să creadă că suferă de o boală musculară incurabilă și, ulterior, de o afecțiune cardiacă. „ Dacă aflu că nu te doare și că ai inventat totul de una singură, te voi face să suferi” , i-ar fi spus mama. Nina spune că atunci „ s-a pierdut pe sine ”.
Viața în pat și lipsa activității fizice i-au redus treptat forța musculară. În cele din urmă, medicii au trimis-o la o clinică de reabilitare. Acolo a început fizioterapia și a învățat din nou să meargă.
A cunoscut și un băiat internat în aceeași clinică și, pentru prima dată după mulți ani, a început să simtă din nou bucurie.