Anaïs Marin, specialistă în Europa de Est și fost raportor special al ONU pentru situația drepturilor omului în Belarus între 2018 și 2024, descrie relația dintre Minsk și Moscova drept una în care Lukașenko a încercat ani la rând să transforme chiar și apropierea de Occident într-un instrument de negociere cu Rusia. Înainte de criza din 2020, spune Marin, liderul belarus putea amenința periodic Moscova cu o normalizare a relațiilor cu Uniunea Europeană pentru a obține concesii economice sau politice.
Politologul a numit această strategie „dictaplomacy”, o diplomație specifică unui lider autoritar care, în interpretarea sa, avea puține lucruri de oferit în afară de propria loialitate condiționată. „Lukașenko a folosit «amenințarea» normalizării relațiilor cu Occidentul în primul rând pentru a șantaja Rusia”, explică Marin în interviul acordat EUobserver. Potrivit acesteia, tactica a funcționat în mare măsură până în 2020.
Protestele din 2020 au schimbat relația cu Putin Punctul de cotitură a fost scrutinul prezidențial din august 2020 și reprimarea protestelor uriașe care au urmat. Contestarea rezultatului alegerilor și violențele regimului au izolat Minskului de Occident, iar Lukașenko s-a trezit mult mai dependent de Kremlin. „După proteste, a rămas singur și a devenit complet dependent de Putin”, afirmă Marin.
În opinia sa, după 2020, Kremlinul i-a arătat practic lui Lukașenko cine deține poziția dominantă în relația dintre cele două regimuri. Rusia se temea în același timp că o eventuală revoluție reușită în Belarus ar putea inspira proteste și pe teritoriul rus. Marin amintește inclusiv că, după ce mai mulți jurnaliști ai televiziunii de stat din Belarus și-au dat demisia în timpul represiunii din 2020, Moscova a trimis angajați ai televiziunii de stat ruse la Minsk pentru a asigura continuarea emisiunilor.
„Toate canalele către Occident au fost tăiate, iar pentru Lukașenko a mai rămas o singură persoană pe care să o poată suna: Putin”, spune politologul. De ce Lukașenko încearcă să nu intre direct în războiul din Ucraina Belarus a permis Rusiei să folosească teritoriul său pentru invazia pe scară largă a Ucrainei din februarie 2022, inclusiv pentru ofensiva inițială către Kiev. Minsk a permis ulterior și desfășurarea armelor nucleare rusești pe teritoriul belarus.
Cu toate acestea, Lukașenko a evitat până acum să trimită trupele belaruse în război. În mai 2026, el declara din nou că Belarus nu va intra în conflict decât dacă teritoriul său este atacat, deși spunea că Moscova și Minsk se vor apăra împreună în cazul unei agresiuni. În iunie, liderul belarus a cerut inclusiv un compromis între Rusia și Ucraina, susținând că niciuna dintre părți nu poate obține o victorie decisivă pe câmpul de luptă.
În același timp, el a lăsat deschisă posibilitatea unor discuții cu președintele american Donald Trump, într-un moment în care Minsk și Washington încercau o apropiere limitată, inclusiv prin eliberarea unor deținuți politici. Relația cu Occidentul rămâne însă profund deteriorată O asemenea repoziționare nu ar însemna că Lukașenko ar deveni brusc un lider pro-occidental, avertizează analiza lui Marin. Politologul susține că liderul de la Minsk nu a urmărit nici în trecut democratizarea reală a Belarusului, ci a folosit relația cu UE în primul rând ca pârghie în negocierile cu Moscova.
Uniunea Europeană menține sancțiuni extinse împotriva regimului de la Minsk atât pentru represiunea internă, cât și pentru sprijinul acordat agresiunii ruse împotriva Ucrainei. Măsurile sunt în acest moment prelungite până la 28 februarie 2027 și vizează 310 persoane și 46 de entități, inclusiv pe Lukașenko. În iulie 2026, UE a introdus noi restricții legate de implicarea Belarusului în sprijinirea Rusiei, inclusiv măsuri privind bunurile care ar putea contribui la dezvoltarea capacităților militare și tehnologice ale țării.