Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată pexels/„A freca menta” – sensul, sinonimele și povestea „A freca menta” e una dintre cele mai colorate expresii ale limbii române vorbite, folosită aproape zilnic în birouri, pe șantiere sau în conversațiile de familie. Iată ce înseamnă exact, cum se folosește și ce se știe, cu adevărat, despre originea ei.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (secțiunea de argou) definește expresia astfel: „a fi leneș/puturos, a pierde timpul de pomană”. Practic, „a freca menta” descrie o persoană care nu face nimic productiv, se ocupă cu treburi lipsite de sens sau evită, în mod voit, munca reală – fie la job, fie acasă. Expresia are un ton ușor ironic, nu neapărat agresiv, dar poate deveni tăioasă în funcție de context.
E genul de formulare care etichetează un comportament fără explicații suplimentare, motiv pentru care a rămas atât de vie în limbajul colocvial. „A freca menta” apare, de regulă, la persoana a treia, ca observație sau reproș: „Toată ziua freacă menta la birou” sau „Nu freca menta și apucă-te de treabă! „.
Poate fi folosită atât în glumă, între prieteni, cât și ca reproș serios, la adresa unui coleg, angajat sau elev care nu-și face treaba. Expresia face parte dintr-o familie bogată de formulări argotice românești, toate cu sensul de „a lenevi” sau „a pierde timpul”, consemnate de dicționarul de argou dexonline: „a freca mangalul”, „a tăia frunză la câini”, „a arde gazul de pomană”, „a paște muștele”, „a sta cu burta la soare”, „a bate câmpii”. Practic, limba română are un vocabular surprinzător de variat pentru a descrie lenea – semn că fenomenul a inspirat, de-a lungul timpului, multă creativitate lingvistică.
Aici lucrurile devin mai puțin clare decât ar părea. DEX nu oferă nicio explicație istorică despre originea expresiei – doar sensul ei actual. Cu alte cuvinte, din punct de vedere strict lingvistic și lexicografic, etimologia exactă a expresiei „a freca menta” rămâne, oficial, neclarificată.
Cea mai răspândită explicație spune că expresia ar veni din Grecia Antică, unde exista obiceiul ca masa pe care se servea mâncarea să fie frecată cu frunze de mentă, pentru miros plăcut și senzație de răcoare. Obiceiul ar fi ajuns în spațiul românesc odată cu domniile fanariote, în secolele XVIII-XIX, prin comunitățile grecești din Balcani, iar slujitorii caselor boierești ar fi preferat această sarcină ușoară în locul muncilor grele – de unde ar fi apărut, cu timpul, sensul peiorativ actual. Problema e că, urmărind firul acestei povești, nu găsim nicio sursă istorică, arheologică sau lingvistică primară care să confirme existența reală a acestui obicei.
Un comentariu publicat de Radio Europa Liberă (secțiunea Moldova) catalogează, de altfel, explicația drept unul dintre „miturile urbane iritante” ale limbii române, comparând-o cu o altă etimologie populară la fel de nesusținută – cea a cuvântului „mișto”.