Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan La începutul anului 1990, Polonia nu pornea de la zero. Pornea din faliment.
Inflația se îndrepta spre hiperinflație, magazinele erau goale, datoria externă sufoca economia, iar sistemul comunist își epuizase complet resursele. În acest context, reformele conduse de Leszek Balcerowicz nu au fost un experiment ideologic, ci o încercare de a salva o economie aflată în colaps. Balcerowicz a respins constant ideea că terapia de șoc ar fi provocat criza.
În opinia sa, criza exista deja, iar întârzierea reforme lor nu făcea decât să o adâncească. De aceea, avea să afirme: „Din analizele mele și din munca desfășurată împreună cu echipa a rezultat că reforma trebuia făcută repede sau deloc”. Logica era simplă.
O economie nu poate funcționa fără prețuri reale, fără o monedă credibilă și fără proprietate privată. Amânarea schimbărilor ar fi prelungit inflația, penuria și lipsa investițiilor. Criticii reformelor au invocat costurile sociale ale tranziției: creșterea șomajului, închiderea unor întreprinderi necompetitive și scăderea temporară a nivelului de trai pentru anumite categorii ale populației.
Leszek Balcerowicz nu a negat niciodată existența acestor costuri. Dimpotrivă, a susținut că ele reprezentau consecința inevitabilă a corectării dezechilibrelor acumulate în cei 45 de ani de economie planificată, nu efectul reformelor în sine. În viziunea sa, alternativa reală nu era între reformă și lipsa reformei, ci între o ajustare rapidă și una lentă, mult mai costisitoare.
Menținerea artificială a întreprinderilor neperformante, subvenționarea permanentă a pierderilor și finanțarea deficitelor prin emisiune monetară nu protejau populația. Ele prelungeau declinul economic și transferau costurile către întreaga societate prin inflație și deprecierea monedei. În discursul susținut în Sejm înainte de intrarea în vigoare a reformelor, Balcerowicz descria sugestiv mecanismul economiei socialiste: „Trebuie să încetăm acest joc fals în care oamenii se prefac că muncesc, iar statul se preface că îi plătește”.
Reforma nu urmărea doar stabilizarea finanțelor publice. Ea încerca să refacă stimulentele economice. Munca trebuia să fie răsplătită, investițiile încurajate, iar prețurile să transmită informații reale despre cerere și ofertă.
Balcerowicz a respins frecvent și ideea că statul poate crea prosperitate prin cheltuieli neacoperite de resurse reale. În concepția sa, dezvoltarea economică depinde în primul rând de productivitate, investiții și inițiativă privată. Guvernul poate crea cadrul instituțional necesar, însă nu poate înlocui mecanismele pieței fără a genera noi dezechilibre.
Această perspectivă explică și accentul pe care l-a pus asupra statului de drept. Economia de piață nu înseamnă absența regulilor, ci existența unor reguli clare și previzibile. Investitorii își asumă riscuri atunci când au încredere că proprietatea le este protejată, contractele sunt respectate, iar politicile publice nu se schimbă arbitrar.
În viziunea lui Balcerowicz, stabilitatea monetară reprezintă una dintre condițiile fundamentale ale prosperității. El avertiza că multiplicarea banilor nu poate crea bogăție, ci doar iluzia ei: „Nu poți umple economia cu bani ca pe un burete. Încrederea în bani trebuie construită cu răbdare.
Nimeni nu a pierdut din cauza unei monede puternice; întotdeauna se pierde din cauza inflației”. Această idee a rămas una dintre constantele gândirii sale economice. Inflația nu este doar o problemă statistică.
Ea erodează economiile populației, distorsionează investițiile și reduce încrederea în economie. Balcerowicz a insistat și asupra faptului că dezvoltarea durabilă presupune libertate economică, protecția proprietății private, deschidere către comerț și investiții și limitarea intervenției arbitrare a statului. Instituțiile solide și regulile previzibile sunt, în opinia sa, la fel de importante ca stabilitatea macroeconomică.