Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Nu e dragoste, e un obicei al creierului – psihologia din spatele atracției toxice De ce simțim atracție față de persoane care ne rănesc – explicația psihologică a „legăturii traumatice” (trauma bonding) și legătura ei cu stilurile de atașament din copilărie. Ai simțit-o, poate, chiar tu: cineva care te rănește constant, dar de care nu reușești să te desprinzi – sau atracția inexplicabilă față de persoane despre care, rațional, știi că nu-ți fac bine.
Nu e slăbiciune de caracter și nu înseamnă că „vrei” să suferi. Psihologii au un răspuns clar pentru acest fenomen, iar el se leagă direct de felul în care creierul nostru a învățat, încă din copilărie, ce înseamnă dragostea. Fenomenul se numește „legătură traumatică” (trauma bonding) și a fost conceptualizat pentru prima dată de psihologul american Patrick Carnes, în anii ’90, pentru a descrie atașamentul emoțional puternic care se formează în relații marcate de pericol, rușine, exploatare și întărire intermitentă a comportamentului.
Deși conceptul lui Carnes se concentra inițial pe dependențe și traumă sexuală, el a fost extins ulterior la violența domestică, abuzul emoțional, controlul coercitiv, cultele religioase și chiar relațiile din copilărie cu îngrijitori abuzivi. Important de precizat: legătura traumatică nu e un defect de caracter, o slăbiciune sau un semn că persoana „își dorește” să fie rănită. E, potrivit Simply Psychology, un răspuns psihologic previzibil la anumite condiții de mediu – condiții care exploatează trăsături fundamentale ale sistemului uman de atașament și recompensă.
Cel mai puternic mecanism din spatele fenomenului e „întărirea intermitentă” (intermittent reinforcement) – alternarea imprevizibilă între momente de afecțiune și momente de durere sau neglijare. Cercetările arată de multă vreme cât de puternică e această forță psihologică: e același principiu care face ca aparatele de jocuri de noroc să funcționeze – recompensa neregulată, imprevizibilă, ne face să investim mult mai mult efort emoțional decât o recompensă constantă și predictibilă. Potrivit Psychology Today, legătura traumatică urmează, de regulă, un tipar în șapte etape, care începe adesea chiar cu un episod de „love bombing” – o intensitate emoțională inițială, copleșitoare, care creează rapid apropiere și încredere -, urmată de creșterea dependenței emoționale, apoi de un moment de critică sau retragere a afecțiunii, care lasă persoana confuză și tânjind după conexiunea inițială.
Contrastul dintre durere și afecțiunea ocazională face ca momentele bune să pară mult mai semnificative decât ar părea într-o relație constant sănătoasă și susținută. Un studiu academic de referință, realizat de cercetătorii Donald Dutton și Susan Painter, publicat în 1993 în revista Violence and Victims, a testat pentru prima dată riguros teoria legăturii traumatice, arătând că acest tip de atașament nu se formează instant, ci crește lent și adesea neobservat, pe măsură ce profunzimea legăturii și durerea evoluează, practic, în paralel. Explicația psihologică ține de teoria atașamentului: legăturile inițiale cu îngrijitorii din copilărie creează „modele interne” despre cum funcționează relațiile și cum „ar trebui” să se simtă iubirea.
Dacă îngrijirea din primii ani a fost inconsecventă sau condiționată – afecțiune uneori prezentă, alteori retrasă brusc, fără o cauză clară pentru copil -, creierul adult poate căuta, inconștient, dinamici similare mai târziu în viață. Nu e o alegere deliberată pentru durere, ci, pur și simplu, inima urmând traseele emoționale deja consolidate. Practic, „familiar” nu înseamnă „sigur” – înseamnă doar „cunoscut”.
Subconștientul încearcă să recreeze dinamici nerezolvate din copilărie în relațiile adulte, în speranța că, de data asta, le poate „repara”.