Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Într-o dimineață de toamnă, Johann Bauer trece pentru prima dată poarta Universității din Heidelberg. Acasă rămâne fiul unui țăran german.
În registrele universității apare însă ca Johannes Agricola. Nimeni nu ridică din sprâncene. Așa îl cunosc profesorii și colegii, iar așa își semnează și primele lucrări.
În universitățile europene, latina este limba cunoașterii, iar un nume latinizat înseamnă apartenența la aceeași comunitate intelectuală, de la Padova și Paris până la Oxford și Heidelberg. Trei sute de ani mai târziu, un alt popor începe propria călătorie spre Roma. De această dată nu se schimbă numele profesorilor, ci vocabularul unei limbi întregi.
„Norodul” începe să devină „națiune”, „blagoslovenia” lasă loc „binecuvântării”, iar în locul limbajului medieval apar „constituția”, „justiția”, „administrația” și „libertatea”. Cele două povești par fără legătură. În realitate, spun același lucru.
Uneori, civilizațiile nu se schimbă prin războaie, ci prin cuvinte. Pentru a înțelege de ce Johann Bauer apare în registrele Universității din Heidelberg ca Johannes Agricola trebuie să ne întoarcem cu câteva secole. Până în 1806, Germania nu exista ca stat unitar.
Teritoriile germane făceau parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation), una dintre cele mai longevive construcții politice din istoria Europei. Numele poate părea paradoxal. Imperiul era alcătuit în principal din principate germane, dar își revendica moștenirea Romei.
Împărații se considerau succesorii cezarilor, erau încoronați de papă, iar dreptul roman era predat în universități ca fundament al ordinii juridice europene. În acest univers apare un fenomen care astăzi pare aproape neverosimil: intelectualii își traduc numele. Nu era un simplu pseudonim literar, ci identitatea academică sub care publicau și erau cunoscuți în întreaga Europă.
Astfel, Bauer devenea Johannes Agricola, deoarece agricola înseamnă agricultor. Müller (morar) devenea Molitor, Bäcker (brutar) – Pistorius, Schmidt (fierar) – Faber sau Fabricius, Fischer – Piscator, Weber – Textor, Koch – Coquus, Zimmermann – Carpentarius, iar Stein putea deveni Lapide sau Petraeus. Uneori traducerea nu era făcută în latină, ci în greacă, cealaltă mare limbă a Antichității.
Cel mai cunoscut exemplu este reformatorul Philipp Schwarzerd, al cărui nume însemna literalmente „pământ negru”. La îndemnul marelui umanist Johannes Reuchlin, își traduce numele în greacă și devine Philipp Melanchthon (melas – negru, chthon – pământ). Practica nu era exclusiv germană.
Teologi, medici și juriști din Scandinavia, Polonia, Țările de Jos și Elveția procedează la fel. Nicolaus Koppernigk devine Nicolaus Copernicus, iar Geert Geerts este cunoscut în istorie drept Erasmus din Rotterdam. În spațiul german însă ea capătă o amploare remarcabilă.
Astăzi există încă familii care poartă nume precum Agricola, Molitor, Pistorius, Fabricius, Piscator sau Textor, fără să mai știe că, acum patru sau cinci secole, strămoșii lor se numeau Bauer, Müller, Bäcker, Schmidt ori Weber. Ecourile acestei tradiții ajung până la începutul secolului al XX-lea. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este August Horch, fondatorul Audi.
În germană, horch! înseamnă „ascultă! ”.
Când nu și-a mai putut folosi propriul nume ca marcă, a apelat la aceeași tradiție umanistă: verbul german a fost tradus în latină. Astfel s-a născut Audi. Chiar și astăzi, milioane de oameni conduc o mașină al cărei nume este, de fapt, traducerea în latină a numelui fondatorului.
Paradoxal, în același secol al XIX-lea în care romantismul german glorifică limba națională și tradițiile populare, universitățile continuă să privească spre Roma ca reper al culturii clasice. Germania ajunge astfel să fie, în același timp, patria filologiei clasice și a naționalismului cultural. Această poveste avea să găsească un ecou surprinzător mai la răsărit.