Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Poet, eseist, romancier, dramaturg, cineast, scenarist, grafician, pictor și actor, Jean Maurice Eugène Clément Cocteau a fost născut la Maisons-Laffitte, Yvelines, în 5 iulie 1889 și a murit la Milly-la-Forêt, Essonne, în 11 octombrie 1963. Să-l descoperim împreună!
Abordând abrupt subiectul, cu biograful Toader Saulea în rol de povestitor: „Tatăl său – avocat, rentier și pictor amator – se sinucide când Jean avea 9 ani. Elev mediocru, acesta ratează bacalaureatul de trei ori. Bunicul său îl familiarizează cu Beethoven, Liszt, Berlioz și Wagner.
Câteva poeme, prezentate publicului de L. Tailhade și Eduard de Max, îl consacră poet-minune. Sonetul de debut, Les Façades, evocă aluziv moartea tatălui.
Primele «prostioare», La Lampe d’Aladin, Le Prince frivole, La Danse de Sophocle, nu vor mai fi reeditate. Dezamăgit de cultura oficială, este sedus de S. Deaghilev (Le Dieu bleu, 1912) și are revelația noutății absolute cu Le Sacre du printemps de Stravinski, în preajma căruia redactează Le Potomak, scriere compozită – proză, poezie, desen – în care «scara valorilor oficiale» este înlocuită cu «scara valorilor secrete».
Brancardier în război, consemnează martiriul soldaților în Thomas l’imposteur și Discours du grand sommeil. Acrobațiile lui Roland Garros îi stimulează imaginarul angelic din culegerea «cubistă» Le Cap de Bonne-Espérance. Frecventează avangarda – Apollinaire, M.
Jacob, Reverdy, Cendrars, Modigliani -, scrie libretul Parade, apoi Le Coq et l’Arlequin, în care salută muzica nouă, animată de Erik Satie”. Uf, să ne tragem sufletul! Acum să-l urmăm din nou pe Toader Saulea: „Experimentează «poezia de teatru» cu Le Bœuf sur le toit și Les Mariés de la tour Eiffel, unde capătă expresie «miracolul vieții cotidiene».
Compania lui R. Radiguet îl reapropie de clasicism, atât în poezie, cu eseul-manifest Le Secret professionnel și volumele Vocabulaire, Plain-chant, cât și în teatru, cu adaptarea piesei Antigone de Sofocle. În 1929 renunță la opiu (Opium) și își recapătă credința (Lettre à Jacques Maritain, 1926).
Poetizează divinitățile, scrie Orphée, adaptează Œdip Rege de Sofocle pentru Stravinski (Œdipus Rex), compune, în șaptesprezece zile, romanul Les Enfants terribles. După filmul Le Sang d’un poète și premiera piesei-monolog La Voix humaine, Cocteau se exprimă preponderent prin teatru (La Machine infernale, Les Parents terribles, La machine à écrire), publicând între timp Portraits-Souvenir și Soixante dessins pour les Enfants terribles. «Poezia de film» reprezintă o altă expresie a mitologiei personale: La Belle et la Bête, Orphée, Le Testament d’Orphée”.
În cascadă: „În paralel, scrie poeme religioase, ezoterice, mistice (La Crucifixion, Clair-Obscur, Le Requiem), adună în volum amintiri (Maalesh), cronici (Reines de la France), conversații (Entretiens autour du cinémato graphe), începe, în 1951, jurnalul Le Passé défini. Veșnicul «poet la modă» se dezvăluie mai cu seamă în La Difficulté d’être și în Journal d’un inconnu. A fost membru al Academiei Regale din Belgia și al Academiei Franceze (1955), doctor honoris causa al Universității din Oxford (1956) cu discursul Poezie și invizibilitate și Prinț al Poeților (1960)”.
Dar ce impact mai au în acest moment sforțările lui Cocteau? Toader Saulea: „Astăzi, când judecăm «secolul lui Cocteau» – titlul unui colocviu franco-canadian (Montpellier-Toronto) -, este evident că scriitorul, ilustrul «necunoscut» ros de simțământul «de a fi fără a fi», de ideea că «poezia este o religie fără speranță» (Journal d’un inconnu) și că «estetica lui Dumnezeu scapă judecății» (Le Mystère laïc), se impune tot mai mult în detrimentul «prințului frivol», iar profunzimea operei estompează diletantismul omului «profund superficial» (Claudel): «E drept să mi se vadă chipul, după ce am fost văzut în fel și chip» (Le Requiem).