Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Deschidem astăzi „Dicționarul” la paginile închinate literei „S” evidențiind o formulă de salut extrem de uzitată peste Carpați, în Transilvania (și numai): Servus! Îndrumător ne va fi profesorul Ioan-Aurel Pop: „Azi, într-o lume grăbită, nu ne mai salut ăm nici cu «Bună ziua!
», ci eventual cu «Bună! », nici cu «Salut! », ci cu «Hei!
» etc. La despărțire nu mai zicem «La revedere! », ci «Pa, pa!
». Totuși, încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul «servus», ca formulă de salut. În aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți au mai rămas în România.
Se mai folosește în Austria, în sudul Germaniei și în Ungaria”. Ce rădădici are termenul? „Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin «sclav», cu variantele «șerb» (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), «iobag», «rob» etc.
La origine, cuvântul modern «servus» este o elipsă (rest al unei expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuus sum! , ceea ce vrea să zică «Eu sunt servitorul tău! », cu sensul «Mă pun la dispoziția ta!
», «Sunt gata să te servesc! » etc. Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!
, tradusă literal «Sunt sclavul cel mai umil! » sau «Sunt slujitor preaplecat! » ori «Slugă preaumilă!
». Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior. Din Antichitatea târzie și din Evul Mediu timpuriu occidental datează expresia Servus servorum Dei, adică «robul robilor lui Dumnezeu», folosită de papi în intitulația documentelor (diplomelor) emise de ei.
Este o mărturie de umilință extremă a urmașilor Sfântului Petru, care însă nu s-a regăsit întotdeauna în conduita efectivă a acestor prinți ai bisericii occidentale. Oricum, formula aceasta papală nu are nicio legătură cu formula de salut invocată”. Cum a ajuns însă „Servus!
” în limba română? „S-a crezut de către unii că acest salut provine la noi (în românește) direct din latină și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în cele moderne și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă la români, prin evoluția firească a limbii, «servus» a devenit «șerb».
O performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de «ciao! », moștenit din vechime din latinescul «sclavus» (sinonim cu «servus»). «Sclavus», din forma «sclavo», a ajuns în venețiană «schiavo», apoi «sciavo», apoi «ciauo» și, în final, «ciao» (prin «muierea» consoanei «v», devenite vocala «u»).
Cam același fenomen fonetic s-a petrecut cu substantivul latin ovem, devenit în românește «oaie», care s-a pronunțat și scris și «ouaie». Însă formula de salut «servus», care – în mod teoretic ar fi putut fi moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul Antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu”. Atunci cum a reînviat?
„Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și restaurat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a reînvia Antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental).