Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Strategia lui Trump a dat deja mai multe rateuri Donald Trump și-a construit politica externă pe o idee simplă și radicală – într-o lume guvernată de forță, Statele Unite sunt suficient de puternice pentru a-și impune voința aproape oricui. Aliații trebuie să se potriviteze, adversarii trebuie să cedeze, iar presiunea economică, militară și politică trebuie să producă, în cele din urmă, rezultatul dorit de Washington.
Aceasta este, de altfel, filosofia exprimată plastic de către Stephen Miller, unul dintre principalii consilieri ai președintelui american, atunci când se referea la „legi de fier”, care guvernează o lume „condusă de forță, de putere”. Marea surpriză a Casei Albe constă însă în faptul că lumea reală începe să-i ofere lui Trump două teste simultane, care pun sub semnul întrebării această teorie. Cele două probleme imense sunt Iranul și Canada.
Cele două state se află la poli opuși. Iranul este unul dintre cei mai vechi și mai înverșunați adversari ai Washingtonului. Canada este unul dintre cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite.
Și, totuși, cele două crize generate de Teheran și Ottawa au ajuns să semene într-un punct esențial: ambele arată că puterea americană are limite atunci când adversarul este dispus să suporte costurile rezistenței. Războiul cu Iranul reprezintă, probabil, cel mai complicat test pentru doctrina Trump. Statele Unite dispun de o superioritate militară covârșitoare.
Această superioritate nu s-a tradus însă automat în rezultatul politic așteptat de Casa Albă. După luni de conflict, Teheranul continuă să reziste, iar Trump se află în situația paradoxală de a fi declanșat un război căruia nu reușește să-i pună capăt. Apare, astfel, tentația unei schimbări de strategie.
Dacă forța militară nu a fost suficientă pentru a provoca capitularea Iranului, Washingtonul poate încerca să sufoce economia iraniană. Ideea are o logică. O campanie globală destinată să blocheze accesul Iranului la finanțare și comerț ar putea lovi puternic o economie aflată deja la pământ.
Sancțiunile pot funcționa, însă numai dacă sunt aplicate pe scară largă și dacă marile economii ale lumii participă, la rândul lor, la acest efort. Aici pare să apară, însă, marea vulnerabilitate a strategiei lui Trump. Statele Unite nu controlează singure sistemul economic global.
China continuă să cumpere petrol iranian și are propriile interese strategice. Băncile și companiile care mențin legături comerciale cu Teheranul pot fi sancționate, dar fiecare sancțiune suplimentară riscă să provoace o reacție în lanț. Iar China a demonstrat deja că dispune de arme economice capabile să lovească Statele Unite, de la mineralele rare, esențiale pentru industria americană de apărare și tehnologie, până la capacitatea de a influența prețurile și fluxurile comerciale globale.
De aceea, declarația administrației Trump despre o „ofensivă economică” contra Iranului trebuie privită și prin prisma unei întrebări incomode: cât de departe este dispus Trump să meargă fără să provoace o criză economică mai largă? Chiar secretarul american al Trezoreriei a oferit, involuntar, un indiciu atunci când a explicat de ce nu a impus imediat sancțiuni secundare unor entități care fac afaceri cu Iranul: „De ce aș vrea să arunc în aer sistemul financiar global? ” Aceasta este, în fond, recunoașterea unei limite fundamentale a puterii americane.
În timp ce Iranul dezvăluie limitele puterii militare și economice americane în fața unui adversar, Canada scoate la iveală un alt risc: folosirea excesivă a puterii poate transforma un aliat într-un adversar. Retorica lui Trump privind transformarea Canadei în cel de-al 51-lea stat american nu mai este percepută la Ottawa drept o glumă. Pentru canadieni, ea a devenit simbolul unei schimbări mai profunde în relația bilaterală.