Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există oameni care construiesc clădiri și oameni care construiesc instituții. Primii lasă în urmă ziduri, poduri sau monumente; ceilalți lasă ceva mai greu de măsurat: o ordine a lucrurilor, o disciplină a memoriei și convingerea că trecutul nu trebuie pierdut.
Ioan Bianu aparține fără îndoială celei de-a doua categorii. Academicianul Nicolae Noica îl așază între marile personalități ale culturii române și amintește un fapt care pare aproape incredibil astăzi: Bianu s-a aflat la conducerea Bibliotecii Academiei Române mai bine de o jumătate de secol. „50 de ani, da, ați auzit bine!
”, spune Noica. Într-o epocă a schimbărilor rapide, el a ales contrariul: să rămână, să adune, să ordoneze și să construiască. Nu prin gesturi spectaculoase a intrat în istorie, ci prin perseverență.
A înțeles că o bibliotecă națională nu înseamnă doar cărți așezate pe rafturi, ci memoria organizată a unei țări. Născut în 1856, la Făget, într-o familie de țărani români, Ioan Bianu s-a format la Blaj, sub influența unor personalități precum Timotei Cipariu și Ioan Micu Moldovan. Parcursul său intelectual ilustrează una dintre marile transformări ale României moderne: capacitatea școlii și culturii de a ridica oameni proveniți din mediul rural la marilor elite intelectuale europene.
Studiile și călătoriile sale în centrele culturale ale Europei nu l-au îndepărtat de rădăcini, ci i-au oferit instrumentele necesare pentru a construi în România instituții moderne. Bianu nu a fost doar bibliotecar, ci și filolog, bibliograf, profesor și organizator de instituții culturale. Bianu a înțeles devreme că o colecție fără metodă riscă să devină un simplu depozit.
Din 1884, când devine director al Bibliotecii Academiei, începe o amplă operă de reorganizare care va transforma fundamental instituția. El introduce reguli moderne de funcționare, dezvoltă colecțiile, separă cărțile de periodice, perfecționează sistemele de clasificare și urmărește constant modelele marilor biblioteci europene. Interesul său nu era doar creșterea patrimoniului, ci și posibilitatea ca acesta să poată fi găsit, înțeles și folosit.
În acest sens, călătoriile sale în Rusia, Germania și Marea Britanie au avut caracterul unor adevărate misiuni profesionale. Bianu mergea să vadă cum funcționează marile biblioteci și se întorcea cu idei aplicabile în România. Dacă Anghel Saligny a demonstrat că țara poate construi infrastructură inginerească la standarde europene, Bianu a demonstrat că poate edifica și infrastructura invizibilă a culturii: cataloage, bibliografii, colecții și reguli fără de care memoria națională rămâne fragmentară.
Numele lui Saligny apare și în istoria sediului Bibliotecii Academiei. În 1910, pe când el era președinte al Academiei Române, Bianu a semnalat că vechiul spațiu devenise „neîncăpător, nesigur și impropriu”. Imaginea e simbolică: biblioteca crescuse atât de mult, încât zidurile nu mai puteau ține pasul cu memoria pe care o adăpostea.
În urma intervențiilor Academiei pe lângă Guvern și Parlament, în 1912 au fost aprobate fondurile necesare construirii unui nou local, proiectat să fie „la celor mai de seamă biblioteci străine”. Între Saligny și Bianu se conturează astfel o asociere sugestivă. Unul construia poduri peste Dunăre, celălalt – punți între generații.
Modernizarea unei națiuni nu înseamnă doar șosele, căi ferate și fabrici, ci și capacitatea de a-și inventaria memoria, de a-și conserva documentele și de a-și face trecutul accesibil. Saligny a ridicat un pod peste apă; Bianu – unul peste timp. Opera care exprimă cel mai bine amploarea ambiției sale e Bibliografia românească veche, realizată împreună cu Nerva Hodoș și completată ulterior cu contribuția lui Dan Simonescu.
Lucrarea, dedicată perioadei 1508-1830, a devenit un reper fundamental pentru cercetarea cărții românești vechi.