Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Scrimshander este un artist care gravează imagini pe dinți și oase de balenă. În timp ce romanul Moby-Dick al lui Herman Melville marchează 175 de ani de la publicare, câțiva dintre ultimii artiști americani care mai practică scrimshaw încearcă să păstreze în viață una dintre cele mai neobișnuite forme de artă asociate vânătorii de balene.
Jade Gotauco a crescut printre scheletele unor giganți ai oceanului. Tatăl ei, Chet Gotauco, era scrimshander – un artist care grava imagini pe dinți și oase de balenă. În copilărie, Jade obișnuia să se strecoare sub maxilarul arcuit al unei balene din grădina familiei, în Rhode Island, și să se așeze pe câte o vertebră masivă, privind insectele care se mișcau pe suprafața poroasă a osului.
Astăzi, Gotauco este ea însăși artistă scrimshaw . În atelierul său din New Bedford, Massachusetts, dinții de balenă acoperă pereții. Pe suprafața lor gravează scene nautice: cașaloți care ridică valuri de spumă și vânători de balene care aruncă harpoane din bărci minuscule.
„ Mirosul meu preferat din lume este aroma nisipoasă a prafului de fildeș ”, spune ea. Pentru mulți americani, moștenirea culturală a vânătorii de balene este legată în primul rând de Moby-Dick , romanul lui Melville care a devenit una dintre marile opere ale literaturii americane. Dar scrimshaw oferă o perspectivă diferită, venită chiar din interiorul acestei lumi.
Arta a fost dezvoltată de marinari care își petreceau luni sau chiar ani în zonele de vânătoare a balenelor din întreaga lume. Ei gravau pe dinți și oase scene inspirate din viața de pe mare, transformând materiale care aveau o valoare comercială redusă în obiecte personale și artistice. În secolul al XIX-lea, industria balenieră americană a devenit uriașă.
New Bedford a cunoscut o perioadă de prosperitate fără precedent și a ajuns, raportat la populație, unul dintre cele mai bogate orașe din America de Nord. „ Își considerau experiențele ca fiind importante ”, explică Marina Wells, curator asistent la Muzeul Vânătorii de Balene din New Bedford, care deține cea mai mare colecție de obiecte scrimshaw din lume. Gravurile păstrează imagini ale unei lumi dispărute.
Unele înfățișează scene domestice și familiile rămase în urmă. Altele arată marinari în bărci fragile, urmărind balene care par uriașe în comparație cu ambarcațiunile lor. Unele imagini sunt deosebit de brutale.
Ele surprind vânătoarea în detaliu, inclusiv momentul în care harpoanele străpung animalele. „ Vedem jeturile sângeroase ale balenelor după ce plămânii le-au fost străpunși ”, spune Wells. Gravurile surprind, în același timp, „acea interacțiune intimă, directă, a vânătorilor cu trupurile uriașelor mamifere ”.
Privite astăzi, aceste scene pot fi greu de separat de consecințele devastatoare ale vânătorii comerciale asupra populațiilor de balene. Dar industria era extrem de periculoasă și pentru cei care o practicau. La Seamen’s Bethel, biserica marinarilor construită în 1832 vizavi de Muzeul Vânătorii de Balene din New Bedford și menționată în primele capitole din Moby-Dick , pereții sunt acoperiți de monumente dedicate celor care au murit pe mare.
Unul dintre acestea îl comemorează pe căpitanul William Swain, care a fost tras peste bord de o parâmă după ce s-a prins de o balenă. Un alt monument amintește de trei marinari ai navei Cowper , cu vârste de 19, 22 și 24 de ani. Toți au murit în 1854, după ce barca lor s-a răsturnat în Marea Ohotsk.
În 1857, peste 10. 000 de bărbați lucrau pe navele de vânătoare de balene din New Bedford – aproximativ jumătate din populația orașului. Apogeul industriei avea însă să fie de scurtă durată.
În 1859, descoperirea petrolului în Pennsylvania a declanșat o nouă industrie energetică. Kerosenul, obținut din petrol și mult mai ieftin decât uleiul de balenă folosit în lămpi, a început să schimbe radical piața.