Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Președintele țării, care este și Comandantul Suprem al Forțelor Armate, a considerat că Ziua Marinei, într-unul dintre cei mai tensionați ani din istoria recentă a Mării Negre, poate fi expediată printr-un intermediar Există ceva sacru și, în același timp, înfricoșător în privirea mării. Valurile nu negociază, orizontul nu minte, iar adâncurile nu iartă superficialitatea.
În fiecare an, pe 15 august, Ziua Marinei Române ar trebui să fie momentul în care statul se pleacă în fața infinitului albastru și în fața celor care își încredințează viața punților de oțel și vânturilor potrivnice. Este o sărbătoare a onoarei, a datoriei și a suveranității care se apără la limita dintre uscat și necuprins. Anul acesta însă, faleza de la Constanța nu a fost scena măreției naționale, dimpotrivă, a devenit teatrul absurdului, al dezarticulării și al unei dureroase lipse de empatie.
În loc de bărbați de stat capabili să privească furtuna geopolitică de la Răsărit cu luciditate și curaj, am asistat la un festival al discursurilor uscate, citite mecanic, la izbucniri de narcisism jenant și la o tăcere surdă a celor care ar fi trebuit să fie prezenți în prima linie. În timp ce la granița estică se aude tunetul războiului, iar amenințările plutesc la propriu pe valuri până pe plajele noastre, liderii de la București au oferit un spectacol al mediocrității politice care lasă în urmă doar un gust amar. Istoria unei națiuni se măsoară în simboluri, iar simbolurile sunt vii doar prin prezență și asumare.
Pe 15 august 1935, Regele Carol al II-lea depășea cadrul formal al mesajelor de curtoazie, alegând să fie prezent fizic în mijlocul marinarilor, la banchetul lor oficial, decorându-l personal pe comandantul Marinei, contraamiralul Ioan Bălănescu, alături de primarul Constanței, Horia Grigorescu. Era un gest de respect solemn, o reafirmare a legăturii dintre Suveran, armată și comunitatea maritimă care păzea porțile țării. Astăzi, Președintele țării, care este și Comandantul Suprem al Forțelor Armate, a considerat că Ziua Marinei , într-unul dintre cei mai tensionați ani din istoria recentă a Mării Negre, poate fi expediată printr-un intermediar.
Nicușor Dan a ales căldura vizitelor la „neamuri”, lăsând reprezentarea statului pe umerii consilierului prezidențial Lazurca. A fost o decizie care trădează o neînțelegere profundă a rolului de om de stat. Primăria Generală a Capitalei se poate administra din birou sau prin delegați, însă Cancelaria Prezidențială cere prezență fizică, asumare și vibrație în momentele critice ale națiunii, iar discursul citit de reprezentantul prezidențial a fost exact reflexia acestei depărtări: un text anost, plat, lipsit de cea mai mică picătură de empatie sau trăire interioară.
O înșiruire de fraze șablon, citite mecanic de pe o foaie care părea extrasă dintr-un dosar prăfuit de funcționar public. Nicușor, cine ți-a scris acel discurs nu a înțeles nimic din ceea ce înseamnă să fii Președintele unei țări care își privește marinarii în ochi! Un consilier responsabil ar fi trebuit să înțeleagă că un discurs prezidențial la Marea Neagră are o miză cu totul diferită de aceea a unui raport tehnic de urbanism: reprezintă o declarație de credință și securitate.
Să alegi să rămâi ascuns sau să pleci în vizite private în timp ce marinarii tăi își fac datoria la frontiera estică a NATO nu poate fi redus la o simplă eroare de protocol; este, în fond, o evitare a responsabilității. Dacă discursul reprezentantului prezidențial a fost o dovadă de mediocritate, prestația ministrului Radu Miriță a trecut dincolo de limita penibilului, intrând în zona unui narcisism periculos. A fost, de departe, cel mai slab discurs rostit vreodată la o festivitate de asemenea amploare, o înșiruire de sincope, fără noimă, fără empatie și fără minima conștientizare a locului și momentului.