Mai mult decât o autobiografie muzicală, volumul este o incursiune în copilăria, tinerețea și devenirea artistului, dar și o mărturie despre o epocă în care rockul se asculta pe unde se putea, iar libertatea trebuia uneori câștigată printre limitele impuse de regimul comunist. Într-un interviu exclusiv pentru Jurnalul, Călin Pop vorbește despre începuturile trupei, cenzură, sacrificiile făcute pentru muzică, generațiile tinere și despre celelalte cuvinte pe care încă le are de spus.
Jurnalul: Când vă uitați în urmă la cei 45 de ani de Celelalte Cuvinte, care este primul moment care vă vine în minte? Călin Pop: Primul concert de la Casa Studenților din Timișoara, 13 decembrie 1981, într-o duminică friguroasă, în a cărei după-amiază începuse să ningă pufos… Cum era să fii rocker în România comunistă?
Ce însemna, concret, să faci muzică într-o perioadă în care libertatea de exprimare avea limite foarte clare? Cu comunismul ne-am născut, îl consideram o situație existentă. Nu știam să vedem lucrurile ca acum, nu ne puneam prea multe întrebări, ne interesa muzica, activitatea culturală, publicul, concertele.
Mediul studențesc era mai liber, în principiu, iar un om inteligent știa ce să nu spună și cu cine să nu se pună, mai ales dacă exista o direcție, un vis, un scop, o pasiune. Noi, la modul de gândire, concepere a muzicii și a nivelului ei, am fost liberi din cale-afară. Piesele aveau (și au) multe sensuri și mesaje prea complexe ca să fie pricepute exact de cenzori.
Ați avut vreodată probleme cu cenzura din cauza unei piese, a unui vers sau a felului în care vă prezentați pe scenă? Problemele au fost mici și stupide și doar câteva – de exemplu, poza pentru afișul primului concert, respinsă de cenzura conducerii studențești. Asta e foarte simpatică.
Poza ne înfățișa pe noi trei, de la începuturi, în fața unei locomotive, iar motivul respingerii a fost că părea că vrem să fugim cu trenul în Vest. A fost înlocuită cu o lucrare grafică și, după predarea ei, am observat cu groază că semăna, din întâmplare, cu vulturul nazist. Și, totuși, a trecut…
Înainte de internet, YouTube și platformele de streaming, cum ajungea muzica occidentală la voi? Ce formații v-au schimbat atunci felul de a vedea muzica? Muzica ajungea pe calea aerului, prin emisiunile muzicale ale postului Europa Liberă și, în rest, prin viniluri scumpe ca preț, care pătrundeau la negru pe piață, se copiau pe benzi de magnetofon și pe casete audio – varianta mai ieftină.
Oricâte interdicții se puneau, muzica nouă pătrundea la cei care o așteptau și care o iubeau. În Timișoara mai erau radiourile și televiziunea sârbească, iar în Oradea, cele maghiare, care erau mai deschise decât cele românești. Formații au fost destule care ne-au servit ca exemplu – la noi, Phoenix, Sfinx; de afară, Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen, Black Sabbath, Rush etc.
Celelalte Cuvinte a devenit una dintre trupele care au făcut istorie în rockul românesc. Ați simțit atunci că participați la construirea unei istorii sau trăiați pur și simplu momentul? Într-un mod interesant, am simțit cumva asta, observând suflul nostru nou, foarte bine primit de timișoreni, iar de când l-am cunoscut pe Florian Pittiş a devenit o certitudine.
Dar trăiam și momentul vârstei și al energiei pe care ne-o dădeau muzica și publicul, fanii, energie care nu ne-a părăsit nici în ziua de azi. Care a fost cel mai greu moment din istoria trupei? Și care a fost momentul în care ați fost cel mai aproape să spuneți „gata”?
Nu a fost niciodată un asemenea moment, deoarece dragul de a cânta și bucuria de a o face au fost mereu pe primul plan, interesele financiare fiind puse mereu pe un plan secund. Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat în muzica românească după Revoluție? S-a pierdut dorința de originalitate, de autenticitate, de verticalitate; s-a câștigat libertate în exprimare, în dotarea tehnică cu echipamente, a progresat tehnica instrumentală.