Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există o glumă în economie: dacă nu știi de ce două țări fac comerț între ele, pui PIB-urile la numărător și distanța la numitor. De obicei, obții un rezultat decent.
Așa apare una dintre cele mai rezistente idei economice: modelul gravitațional al comerțului. Intuiția vine din fizică: două corpuri cu mase mari se atrag, iar forța de atracție scade cu distanța. În economie, „masa” devine dimensiunea economică a țărilor, măsurată prin PIB, iar distanța aproximează costurile schimbului.
Țările mari fac, în general, mai mult comerț între ele, cele îndepărtate mai puțin. Și totuși, modelul devine unul dintre cele mai robuste instrumente empirice din economia internațională. Jan Tinbergen îl folosește la începutul anilor ’60, iar literatura ulterioară îi oferă fundamente solide.
James Anderson îl consideră unul dintre cele mai reușite din economie. Problema începe când gravitația nu mai e doar o formulă, ci o metaforă pentru felul în care funcționează economia. În fizică, masa e o proprietate a corpului.
În economie, PIB-ul doar o aproximație a masei economice. O economie mare produce, consumă și importă mult și oferă o piață importantă exportatorilor. Dacă la celălalt capăt există o economie la fel de mare, probabilitatea unor fluxuri comerciale consistente e ridicată.
Dar distanța nu trebuie înțeleasă doar în kilometri. Transportul, informația și timpul au un cost. La fel și necunoașterea partenerului sau diferențele legislative.
Distanța geografică e doar una dintre forme. Două țări aflate la mii de kilometri distanță pot fi mai apropiate economic decât două din proximitate, dacă prima pereche are infrastructură bună, acorduri comerciale și instituții compatibile, iar între vecini există bariere administrative și comerciale. Economia are propriul său spațiu, în care kilometrii sunt doar una dintre unitățile de măsură.
Anderson și van Wincoop arată că nu poți analiza relația comercială dintre două state ignorând relația fiecăreia cu restul lumii. O țară are alternative. Să presupunem că România exportă mult în Germania.
Nu e suficient să spunem că Germania e mare și aproape. Trebuie să ne întrebăm și cât de ușor îi e României să exporte în alte piețe. Comerțul e o competiție între destinații.
De aceea, „distanța” din modelul gravitațional e mai bine înțeleasă ca fricțiune, care poate fi economică, juridică, culturală sau informațională. Aici apare Benoît Mandelbrot. Lecția sa e că lumea reală nu respectă întotdeauna distribuțiile din modele.
În finanțe, variațiile extreme apar mai des decât sugerează o distribuție normală. Piețele au cozi groase, iar lucrurile mici devin mari. Modelul gravitațional descrie bine regularitatea medie.
Dar comerțul mondial nu e o fotografie statică, ci o rețea. Unele țări sunt hub-uri, altele – periferii. Unele companii au mii de relații, altele depind de câțiva clienți sau furnizori.
Cercetarea modernă asupra rețelelor comerciale arată că modelul gravitațional explică bine volumul comerțului, dar are dificultăți în a reproduce topologia inegală a rețelei mondiale. Asta e diferența dintre o formulă care descrie media și o teorie care încearcă să înțeleagă sistemul. Roger W.
Babson rămâne cunoscut pentru avertismentul din 1929, când evocă o prăbușire într-un moment de optimism dominant. Lecția sa e legată de fapte, îndatorare și riscuri ascunse de entuziasmul pieței. O leagă de Newton: ceea ce urcă poate fi urmat de o mișcare în sens opus.
În comerț, lecția e mai generală. O economie mare poate fi puternică. Dar dacă depinde de câteva conexiuni critice, un șoc asupra uneia dintre ele poate avea efecte disproporționate.
În finanțe, diversificarea reduce riscul nu pentru că elimină șocurile, ci fiindcă împiedică unul singur să distrugă întregul portofoliu. În comerț, diversificarea geografică și sectorială poate avea aceeași funcție. Globalizarea se construiește în mare măsură pe ideea eficienței.