Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată De ce „bate apa în piuă” nu are niciun sens tradus mot-a-mot? De la „a bate apa în piuă” la „Paștele Cailor”, limba română este plină de expresii intraductibile, cu povești savuroase în spate.
Există un moment inevitabil în viața oricărui străin care învață limba română : acela în care aude o expresie perfect banală pentru un vorbitor nativ și rămâne complet blocat, încercând să-și dea seama de ce cineva „bate apa în piuă” sau de ce un lucru se va întâmpla „la Paștele Cailor”. Iată câteva dintre cele mai savuroase expresii ale limbii române, intraductibile, ilogice la prima vedere, dar perfect limpezi pentru oricine a crescut cu ele. Folosită pentru a descrie o muncă inutilă, repetitivă, care nu duce nicăieri, expresia are, de fapt, o explicație tehnică foarte precisă.
Piua era o instalație rudimentară, acționată cu ajutorul apei, folosită în trecut pentru împâslirea țesăturilor de lână, într-un proces care presupunea apă fierbinte și ciocane de lemn acționate constant. Dacă piua funcționa fără să aibă țesătură de prelucrat înăuntru, tot procesul se desfășura degeaba, apa era „bătută” în piuă fără niciun rezultat util. Piuarii, meșteșugarii care lucrau la aceste instalații, strigau probabil „bate apa-n piuă!
” ca semnal că mașinăria trebuie oprită sau realimentată. De aici, expresia a ajuns să însemne, în general, orice efort care se consumă fără niciun rezultat concret, imaginați-vă explicația asta unui străin care nu a văzut, în viața lui, o piuă. Când vrei să spui că ceva nu se va întâmpla niciodată, spui că se va întâmpla „la Paștele Cailor”, o sărbătoare, evident, complet inventată.
Expresia provine dintr-o legendă transilvăneană: se spune că, atunci când Fecioara Maria l-a născut pe Iisus, caii aflați în apropiere ar fi făcut o gălăgie asurzitoare. Ca pedeapsă, Fecioara i-ar fi blestemat să fie flămânzi în mod continuu, cu o singură excepție, o zi pe an, ziua numită „Paștele Cailor”. Problema e că nimeni nu știe exact când cade această zi, ceea ce, evident, este exact ideea.
Expresia provine din fabula lui La Fontaine, „Ursul și cei doi tovarăși”, și înseamnă a te bucura prematur de un beneficiu pe care nu îl ai încă, sigur, în mână. Străinii care cunosc fabula lui La Fontaine (varianta franceză originală) ar putea, teoretic, s-o priceapă, dar traducerea literală, fără context, sună pur și simplu suprarealist. Rămânând tot la capitolul urși, pentru că, evident, folclorul românesc are o relație specială cu acest animal, expresia se folosește pentru a descrie speranța într-un lucru practic imposibil de realizat.
Trimiterea este la coada foarte scurtă a ursului, aproape inexistentă, practic, imaginea unui animal care ar încerca să se agațe sau să tragă nădejde de propria coadă, deși aceasta nu îi oferă nicio priză reală. Expresie relativ recentă, cu origine în epoca telefoanelor cu monede sau fise, când convorbirea se întrerupea brusc dacă „pica fisa”, adică dacă se termina moneda introdusă în aparat. Ideea de întrerupere bruscă, de „declic” a rămas, iar expresia a ajuns să însemne, azi, momentul în care cineva își dă brusc seama de ceva ce nu înțelesese până atunci.
Explicați asta cuiva care nu a folosit niciodată un telefon public cu fise, pur și simplu nu are context. Directă, plastică și fără echivalent decent în alte limbi, expresia descrie momentul în care cineva face o gafă majoră, o greșeală evidentă și stânjenitoare. Nu există, din câte se știe, o poveste anume din spatele ei, este, pur și simplu, genul de imagine mentală atât de puternică și de dezgustătoare, încât s-a lipit de limbă fără nicio explicație suplimentară necesară.
Expresie folosită pentru a descrie o persoană care pierde timpul, nu face nimic util sau se plimbă fără rost, „frecatul mentei” ca activitate complet neproductivă, aparent fără o legătură directă cu planta în sine, ci mai degrabă cu ideea de mișcare inutilă, fără rezultat concret.