Opinie Cezar Boţel, consilier al guvernatorului BNR După 1989, formarea preţurilor pentru consumul energiei în România a fost puternic dominată de decizii administrative – reglementări, plafonări, segmentare pe categorii de consumatori. Liberalizarea a fost tergiversată şi în mod repetat suspendată.
În cazul energiei pentru consumul casnic, pentru întreaga perioadă post-1989 durata funcţionării unor preţuri libere se măsoară în luni – liberalizările de la 1 iulie 2020 (energie electrică) şi 1 ianuarie 2021 (gaze naturale) au fost suspendate din 1 noiembrie 2021. Liberalizarea preţului energiei electrice a fost reluată de-abia în iulie 2025, în timp ce plafonarea preţului gazelor naturale a fost prelungită pentru al cincilea an consecutiv, până pe 31 martie 2027. De regulă, schemele de plafonare au acoperit întreaga populaţie de consumatori casnici, unele incluzând diferenţieri în funcţie de volumul consumului.
Subvenţionarea recurentă a consumului de energie, cu deosebire pentru gospodării, este motivată în principal prin necesitatea protecţiei sociale. Protecţia celor mai vulnerabili cetăţeni, mai ales în perioade de criză, este acceptată şi susţinută în orice societate civilizată. În acelaşi timp, aria de acoperire şi magnitudinea protecţiei sunt condiţionate de resursele de care dispune și pe care le poate mobiliza fiecare economie.
Iar resursele sunt inevitabil limitate. În plus, în primul sfert de secol 21 a crescut considerabil frecvenţa cu care şocuri adverse au lovit economiile lumii. Aceste şocuri au generat deja câteva crize de amploare, prea mult amplificate de politici economice inerţiale, greşit calibrate sau clar inadecvate.
Contextul geopolitic actual indică un risc ridicat ca instabilitatea şi incertitudinea provocate de aceste crize să persiste, cel puţin pe termen scurt şi mediu. Persistenţa mediului global volatil şi limitarea resurselor cer responsabilitate şi realism din partea guvernelor în formularea de politici economice. Aceste politici trebuie să întărească rezilienţa economiei la şocuri repetate şi să înlăture constrângerile care inhibă creşterea economică suficientă pentru a genera continuu resursele necesare inclusiv pentru susţinerea protecţiei sociale.
Situaţia este critică pentru România, care confruntă acest context global cu dezechilibre macroeconomice majore – deficit fiscal şi de cont curent excesive, datorie publică în creştere rapidă, inflaţie ridicată. Spaţiul fiscal este practic epuizat până la definitivarea consolidării fiscale. În aceste condiţii este de importanţă crucială ca decidenţii de politici economice să recunoască compromisurile (trade-offs) şi constrângerile de neocolit ale economiei, şi să le gestioneze cât mai eficient, măcar de acum înainte.
Fundamentarea măsurilor economice discreţionare doar pe evaluarea efectelor imediate, directe şi vizibile ale acestora este superficială şi deseori contraproductivă. Economia este complexă şi dinamică, şi orice intervenţie exterioară care alterează relaţiile existente şi ”regulile jocului” alterează şi motivaţiile agenţilor economici şi ca atare comportamentul acestora. Aşteptarea ca o directivă/reglementare/finanţare decisă de guvern să producă efecte numai acolo unde şi doar atât cât a intenţionat acesta este o iluzie extrem de costisitoare pentru economie.
Evaluarea măsurilor luate în consideraţie trebuie să se extindă asupra efectelor secundare, indirecte, propagate dincolo de termenul foarte scurt, a consecinţelor neintenţionate şi deseori nedorite. Guvernele motivează deciziile care ignoră logica economică prin urgenţele generate de situaţii de criză survenite neaşteptat. Argumentul ar putea fi luat în serios dacă şocurile ar fi mereu inedite şi dacă aceleaşi politici nu ar fi aplicate şi în perioade inter-crize.
De cele mai multe ori, nu este aşa. Pandemia declanşată în 2020 a fost într-adevăr un eveniment rar şi surprinzător.