Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Istoria oferă câteva experimente rare. Nu comparăm popoare diferite, culturi diferite sau religii diferite.
Comparăm populații foarte apropiate, despărțite de instituții economice diferite. China a avut o variantă capitalistă și una comunistă. Coreea a avut o variantă capitalistă și una comunistă.
Germania a avut o variantă capitalistă și una socialistă. Întrebarea nu este doar cine ajunge mai bogat. Întrebarea este cine acumulează bogăție mai repede: cine economisește mai mult, investește mai eficient, construiește mai mult capital și transformă mai rapid productivitatea în prosperitate.
În toate cele trei cazuri apare același tipar: partea orientată spre piață avansează mai repede. Nu este o regulă mecanică și nu elimină rolul statului, al geopoliticii sau al educației. Dar diferența de productivitate și acumulare de capital este suficient de mare pentru a merita luată în serios.
După războiul civil chinez, lumea chineză s-a împărțit în două sisteme economice. O Chină a mers pe direcția proprietății private, comerțului internațional, investițiilor și concurenței. Cealaltă Chină a mers pe direcția colectivizării, proprietății de stat și planificării centralizate.
Rezultatul a fost că partea capitalistă a acumulat capital și productivitate într-un ritm superior. A dezvoltat industrii competitive, exporturi și venituri ridicate într-un timp relativ scurt. Partea comunistă a progresat și ea, dar adevărata accelerare economică a apărut după reformele începute la sfârșitul anilor 1970.
Cercetarea economică asupra perioadei arată că reformele au crescut productivitatea prin realocarea forței de muncă, extinderea sectorului non-statal și introducerea treptată a unor mecanisme de piață. Asta nu înseamnă că întreaga creștere chineză poate fi redusă la „capitalism”: educația, urbanizarea, acumularea de capital și integrarea comercială au contat enorm. Dar direcția este dificil de ignorat: China a accelerat atunci când a permis mai multă autonomie economică, concurență și investiție.
China capitalistă este Taiwanul. China comunistă este Republica Populară Chineză. Lecția nu este că China comunistă nu a crescut.
Lecția este că partea capitalistă a acumulat bogăție mai repede, iar China continentală și-a accelerat dezvoltarea atunci când s-a apropiat de mecanismele pieței. Experimentul coreean este și mai clar. Aceeași limbă, cultură și istorie.
După divizare, o Coree a ales piața, investițiile și exporturile. Cealaltă a ales economia planificată. Coreea de Sud nu a fost un laborator de laissez-faire pur.
Statul a intervenit masiv în industrializare, a direcționat credit și a sprijinit industriile strategice. Dar companiile private au fost puse să producă pentru piețele mondiale, iar orientarea spre export a devenit unul dintre motoarele „miracolului coreean”. Literatura economică asupra perioadei 1962–1989 leagă transformarea de industrializarea orientată spre exterior, economii de scară, tehnologie și competitivitate internațională.
Diferența fundamentală nu este doar nivelul bogăției, ci viteza cu care a fost acumulat capitalul economic și uman. Coreea capitalistă a construit corporații globale, infrastructură modernă și industrii tehnologice. Coreea comunistă a rămas mult în urmă în ceea ce privește productivitatea și nivelul de trai.
Coreea capitalistă este Coreea de Sud. Coreea comunistă este Coreea de Nord: Republica Populară Democrată Coreeană. Același fenomen a apărut și în Europa.
După război au existat două Germanii. Germania capitalistă a construit o economie bazată pe proprietate privată, concurență și investiții. Germania socialistă a adoptat modelul economiei planificate.
Diferența de productivitate a devenit enormă. Un studiu comparativ al industriei arată că, în 1987, valoarea mai spusă pe oră lucrată în industria est-germană era doar aproximativ 28,6% din nivelul vest-german.