Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Pexels/Succesul încărcării imediate, adică montarea lucrării provizorii în aceeași zi cu implanturile, este condiționat de câțiva parametri clinici non-negociabili. Pacientul care intră în cabinetul de implantologie dimineața și pleacă după-amiaza cu o lucrare fixă în gură trăiește ceva ce acum două decenii ar fi părut imposibil.
Dar între ce se întâmplă efectiv în acea zi și ce înțelege publicul larg prin „dinți ficși în 24 de ore” există o distanță pe care merită să o parcurgem cu atenție, înainte de orice decizie. Procedura se bazează pe inserarea a patru sau șase implanturi care susțin, în aceeași ședință chirurgicală, o lucrare protetică fixă provizorie. Aceasta este esența conceptului: pacientul nu pleacă acasă fără dinți.
Lucrarea provizorie este funcțională, estetică și fixă, ceea ce o diferențiază radical de o proteză mobilă temporară. Ceea ce nu se întâmplă în acea zi este finalizarea tratamentului. Lucrarea montată în prima etapă rămâne pe loc pe durata osteointegrării, procesul prin care osul maxilar crește și se fuzionează cu suprafața implantului.
Această perioadă durează între trei și șase luni, după care urmează etapa a doua: montarea lucrării definitive. Dacă numărăm de la prima consultație până la lucrarea finală, tratamentul complet durează în mod tipic între patru și nouă luni. „Dinți în 24 de ore” descrie ziua intervenției, nu durata întregului proces.
Varianta cu patru implanturi, cunoscută sub denumirea All-on-4, folosește două implanturi drepte în zona frontală și două înclinate posterior, la un unghi de aproximativ 30-45 de grade față de verticală. Înclinarea implanturilor din spate nu este un compromis tehnic, ci o soluție calculată: maximizează contactul cu osul disponibil și distribuie uniform forțele masticatorii, fără a recurge la grefe osoase suplimentare. Tocmai de aceea conceptul a fost conceput inițial pentru pacienții cu atrofie osoasă avansată, la care implantologia clasică ar fi necesitat intervenții de regenerare osoasă costisitoare și cu o perioadă de recuperare mai lungă.
O lucrare fixă pe șase implanturi adaugă două puncte de sprijin față de varianta minimală, ceea ce înseamnă distribuție mai echilibrată a forțelor și o redundanță structurală mai mare. Studiile clinice comparative arată că ambele variante ating rate de supraviețuire de peste 95% la cinci ani, fără diferențe statistic semnificative în ceea ce privește eșecul implantului sau pierderea osoasă. Alegerea între cele două depinde de cantitatea și calitatea osului disponibil, de particularitățile anatomice ale pacientului și de așteptările pe termen lung.
Nu orice persoană care dorește această procedură este și candidat pentru ea. Succesul încărcării imediate, adică montarea lucrării provizorii în aceeași zi cu implanturile, este condiționat de câțiva parametri clinici non-negociabili. Stabilitatea primară a implantului trebuie să depășească 35 N·cm, iar indicele de stabilitate al implantului (ISQ) trebuie să fie de cel puțin 65.
Aceste valori se obțin în timpul intervenției și confirmă că implantul este suficient de bine ancorat în os pentru a prelua imediat forțele masticatorii. Calitatea osului contează la fel de mult: osul de tip I sau II, mai dens, oferă condițiile ideale pentru osteointegrare rapidă și predictibilă. Statusul general de sănătate al pacientului, absența infecțiilor active și controlul afecțiunilor sistemice sunt condiții la fel de obligatorii.
Rata de supraviețuire a implanturilor cu protocol de încărcare imediată se situează între 94,5% și 96%, conform analizelor sistematice din literatura de specialitate, cifre comparabile cu protocoalele clasice, în care lucrarea protetică este montată la câteva luni după intervenție. Orice implant dentar este însoțit, în primele luni, de o ușoară remodelare a osului din jurul său.