Atacul americano-israelian care l-a eliminat pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, şi a lansat cea mai importantă aventură a Statelor Unite în Orientul Mijlociu de la războiul din Irak încoace i-a luat prin surprindere pe mulţi în Europa. Confruntaţi cu o serie de crize în cascadă – de la un şoc petrolier în stilul anilor 1970 până la o ruptură transatlantică care zdruncină arhitectura de securitate a Europei – mulţi analişti au ajuns la aceeaşi concluzie: conflictul reprezintă prăbuşirea sistemului multilateral şi anunţă era dezordinii globale.
Totuşi, această interpretare omite ceva mai profund. Războiul din Iran dezvăluie cum arată geopolitica atunci când chiar ideea de ordine se prăbuşeşte. Este vorba de „destrămarea ordinii”.
Distincţia contează. Dezordinea este ceea ce se întâmplă atunci când regulile stabilite sunt încălcate în mod deliberat. A descrie o situaţie ca fiind în dezordine înseamnă, paradoxal, a afirma că normele comune încă există, chiar când sunt încălcate.
Destrămarea ordinii, în schimb, apare atunci când aceste norme sunt depăşite de evenimente şi nu mai există o înţelegere comună asupra a ceea ce înseamnă binele şi răul sau chiar adevărul însuşi. În locul lor rămâne o incertitudine profundă, ireductibilă. În loc să fie guvernat de reguli comune, sistemul internaţional este acum afectat de izbucniri episodice de constrângere şi represalii.
Războiul din Iran este un exemplu în acest sens: atacul din 28 februarie care l-a ucis pe Khamenei şi a declanşat runda actuală de escaladare regională a avut loc în timp ce negocierile erau încă în desfăşurare, evocând atacul surpriză de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, când negociatorii japonezi încă se aflau la Washington pentru discuţii cu SUA. Mai rău, dreptul şi instituţiile internaţionale s-au dovedit în mare parte ineficiente în a împiedica America, Israelul şi Iranul să încalce în mod deschis normele de bază împotriva asasinării sau răpirii liderilor politici, atacurilor asupra infrastructurii civile şi chiar a tabuului de lungă durată din războaiele de agresiune. Text de Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relaţii Externe.
Acest articol a fost distribuit de Project Syndicate Un aspect crucial este că principalii actori ai războiului nu par să fie conştienţi deloc de faptul că încalcă regulile. Când tancurile conducătorului rus Vladimir Putin au intrat în Ucraina în 2022, Kremlinul a prezentat o mulţime de justificări legale pentru invazie – recunoaşterea implicită a faptului că se comitea o crimă. Prin contrast, când preşedintele american Donald Trump a ameninţat că va ataca infrastructura civilă a Iranului sau când secretarul de război (apărare) Pete Hegseth a afirmat că armata nu va arăta „niciun compromis, nicio milă”, au existat puţine indicii că vreunul dintre ei ştia sau îi păsa că susţine comiterea de crime de război.
Nicio arhitectură instituţională nu poate funcţiona atunci când actorii principali încetează să respecte regulile. Aceasta este esenţa distincţiei dintre dezordine şi destrămarea ordinii: una implică încălcarea regulilor; cealaltă înseamnă că nu mai există reguli convenite în comun. Ca răspuns la atacurile americane şi israeliene, Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz, ducând la creşterea preţurilor globale la energie, îngrăşăminte şi alimente.
Noua eră a destrămării ordinii nu poate fi atribuită doar lui Trump, chiar dacă atitudinea lui teatrală a ajuns să o întruchipeze. El este mai bine înţeles mai degrabă ca un simptom decât ca o cauză principală a unei lumi care şi-a pierdut principiile organizatorice. Forţele mai profunde care conduc această transformare sunt structurale: perturbări economice, schimbări climatice, progrese tehnologice şi schimbări demografice, toate convergând spre fundamentele ordinii globale existente.
Drept urmare, crizele devin mai complexe, mai puţin previzibile şi potenţial catastrofale. În loc să se răspândească pur şi simplu, ele se intersectează adesea unele cu altele.