Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Mioară/mioriță vine din latinescul agnella („Peisaj cu turmă de oi” de Nicolae Grigorescu, din perioada 1863 – 1866 – Galeria de Artă Românească a Muzeului Național de Artă al României). Astăzi, la „Dicționar”, vă prezentăm trei cuvinte de poveste ale limbii române: doină, dor și mioară/mioriță.
Ia, luminați-vă! De această dată dezleagă tainele limbii române distinsul profesor Ioan-Aurel Pop: „Înapoi la esențe și, în primul rând la limbă. Limba este cea mai importantă creație spirituală a unui popor, cea mai înaltă marcă a identității.
Limba este felul nostru de a ne adresa lumii palpabile și dumnezeirii, de a ne adresa pământului și cerului. În limba română , avem câteva zeci de cuvinte care sună ca metaforele, care au un iz arhaic și etern în același timp, care adăpostesc în sensurile lor adevărate lumi sau universuri”. Să le dezvelim din noianul uitării: „Doina, de exemplu, este un cuvânt cu etimologie și o origine necunoscute.
Termenul vine din asemenea adâncuri, încât se identifică perfect cu noi, ne poartă dorurile toate, uneori în sunet de colindă, «la mijloc de codru des» ori «pe-un picior de plai», cu mioarele și «cânii», la stână, pe plaiuri ori în văi adânci, pe unde ne-am dus veacul… Octavian Goga, mereu îndurerat până la Marea Unire, vedea «privighetori din alte țări» care «vin doina să ne-asculte», iar «veselul Alecsandri» îl preamărea pe autorul anonim, care «Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina mă mai țin;/ Doina cânt, doina șoptesc,/ Tot cu doina viețuiesc»”. În completare: „Mai presus de toți, Eminescu, acela care avea puterea de a vedea România pe hartă înainte de a fi aievea, îi doinește țării și stării: «Doină, doină, greu îmi cazi/ Din pădurea cea de brazi,/ Și cu jale îmi răsuni/ Din huceagul de aluni,/ Și m-adormi, m-adormi cu drag/ Prin frunzișul cel de fag» («Doină, doină, greu îmi cazi»). Românul s-a născut cu doina, s-a căsătorit cu doina și s-a prohodit și a murit cu doina, adică a viețuit cu doina.
Doina a fost hrana dătătoare de har al vieții românilor. Fără să exagerăm, ar trebui să semănăm iarăși doinele în sufletele copiilor noștri. Poate am mai reuși să ostoim valul acesta poluant al manelelor, care nu au nicio legătură profundă cu zestrea noastră spirituală”.
Un alt minunat termen românesc – dor: „Dor, cuvânt latinesc, este derivat din «dolus» (la genitiv singurar «doloris») și a rămas aproape identic după două mii de ani. Este din aceeași familie cu «durere», care e în franceză «douleur» și în italiană «dolore». Dar forma de «dor» (obținută prin rotacizare) este doar în românește.
În «Mai am un singur dor …», Eminescu nu elogia moartea, ci exprima speranța de înviere prin «marea trecere». Poetului îi era dor să se contopească cu natura, cu firea, cu dumnezeirea. Goga nu-și putea înăbuși dorurile, dar nici nu le putea figura, nu le putea concretiza, ci doar compara cu frunzele trecătoare: «Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s/ Frunze pe cărare…
/ Spulberate și strivite frunze pe cărare». Cel mai răspândit sens al dorului este iubirea, iar înțelesul acesta este exprimat sublim în «Luceafărul»: «Cum ea de coate-și răzima,/ Visând, ale ei tâmple,/De dorul lui și inima,/ Și sufletu-i se împle». «Împlerea» (tot cuvânt latinesc) de dor vine parcă din mitologia greco-latină și se pierde în veșnicie.
Dorul românesc nu se poate traduce în alte limbi. În germană, s-a încercat cu «Weltschmerz», dar nu a ieșit mare lucru, fiindcă, literal, cuvântul acesta compus înseamnă «durerea lumii”, iar în realitate înseamnă «melancolie». Ce mare distanță este între melancolie și dor!
Asta mai ales când ești departe și ți-e dor de casă”. În siaj: „Miaua, femininul de la miel, este un cuvânt latin (agnella), pronunțat pe alocuri muiat, că și în italiană, adică «ña», trecut la «mia» prin fonetism analogic. Cuvântul mioară, adică oaia tânără, în vârstă de un an până la doi ani, provine din «mia», prin adăugarea sufixului «-oară».