Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată De ce doi oameni simt aceeași durere complet diferit De la spiritele rele din Egiptul Antic la scanările cerebrale moderne – cum s-a schimbat, de-a lungul istoriei, modul în care oamenii înțeleg și tratează durerea. Durerea e una dintre puținele experiențe pe care le împărtășesc toți oamenii, indiferent de vârstă, cultură sau locul în care trăiesc.
Felul în care o interpretăm și reacționăm la ea, însă, s-a schimbat radical de-a lungul istoriei – iar unele dintre convingerile vechi, de mii de ani, continuă să influențeze subtil modul în care oamenii suportă sau tratează suferința azi. Dacă în Antichitate era pusă pe seama spiritelor rele sau a pedepselor divine, medicina modernă știe astăzi că durerea e rezultatul unui proces complex, în care sunt implicate nervii, creierul și chiar emoțiile, potrivit unei analize publicate de The Conversation. Primele civilizații încercau să explice durerea prin forțe supranaturale – unele societăți antice atribuiau suferința demonilor care pătrundeau în corp prin nas sau urechi.
În Egiptul Antic, atunci când o persoană nu avea o rană vizibilă sau un os rupt, se credea că suferința era provocată de zei sau de spirite. Tratamentele includeau ritualuri, amulete și remedii neobișnuite: unele răni erau tratate cu miere, iar în alte cazuri se folosea chiar piele de broască fiartă în ulei – una dintre cele mai vechi forme cunoscute de pansament. Nu toți gânditorii antici au căutat explicații spirituale.
Alcmeon din Crotona, filosof și medic grec care a trăit în secolul al VI-lea î. Hr. , a fost printre primii care au legat durerea direct de funcționarea creierului, considerat centrul sistemului nervos și al intelectului – o idee surprinzător de apropiată de înțelegerea modernă.
În Grecia Antică, medicul Hipocrate a mers pe o direcție diferită, dar tot „corporală”: el considera că bolile și durerea apar atunci când cele patru „umori” ale corpului – sângele, flegma, bila galbenă și bila neagră – își pierd echilibrul. Vindecătorii foloseau remedii din plante și extracte animale pentru a încerca să restabilească acest echilibru, iar Hipocrate însuși folosea scoarță de salcie – care conține acid salicilic, precursorul chimic al aspirinei moderne – pentru dureri de stomac, febră și dureri oculare. Odată cu influența tot mai mare a religiei asupra medicinei europene, durerea a căpătat și o dimensiune morală.
Mănăstirile funcționau adesea ca primele spitale și aveau acces la substanțe puternice, precum opiul, însă acestea nu erau întotdeauna administrate. Motivul era, în mare parte, religios: mulți creștini considerau că suferința reprezintă o probă a credinței sau o cale spre purificare spirituală, iar suportarea durerii era privită drept o virtute. Urmele acestei mentalități pot fi observate și astăzi – de exemplu, unele femei aleg să nască fără analgezice, considerând că durerea face parte intrinsecă din experiența nașterii.
Potrivit Asociației Internaționale pentru Studiul Durerii (IASP), durerea nu este doar rezultatul unei leziuni fizice, ci este definită ca o experiență senzorială și emoțională, influențată de numeroși factori biologici, psihologici și sociali. Practic, două persoane care suferă exact aceeași accidentare pot percepe intensitatea durerii complet diferit. Stresul, anxietatea, experiențele anterioare, cultura și educația pot modifica felul în care creierul procesează semnalele dureroase, scrie Mediafax.
Medicina modernă arată că durerea nu e produsă exclusiv în locul unde apare leziunea. Nervii transmit semnale către creier, iar acesta decide cât de intensă e experiența dureroasă resimțită – motiv pentru care persoane cu exact aceeași afecțiune pot avea simptome foarte diferite, sau pentru care durerea cronică poate continua chiar și după ce țesuturile s-au vindecat complet.