Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există momente în care o știre aparent banală spune mai mult despre starea unei civilizații decât o mie de discursuri politice. Consultarea lansată de Banca Angliei privind înlocuirea figurilor istorice cu teme inspirate din natură poate părea, la prima vedere, o simplă schimbare de design.
O bufniță în locul lui Churchill. Un arici în locul lui Turing. O vulpe în locul lui Turner.
Dar bancnotele nu-s doar instrumente de plată. Ele-s lecții de istorie care circulă zilnic din mână în mână. Timp de secole, statele au ales să-și reprezinte identitatea prin oameni.
Regi, scriitori, savanți, generali, inventatori și economiști. Nu pentru că aveau nevoie de decorațiuni grafice, ci pentru că o națiune își spune povestea prin personalitățile pe care decide să le onoreze. De aceea e important că Winston Churchill ar putea dispărea de pe viitoarele bancnote britanice.
Și mai contează și contextul. În urmă cu câțiva ani, Adam Smith a fost eliminat de pe bancnota de 20 de lire și înlocuit cu pictorul Turner. Astăzi, nici Turner nu mai pare să facă parte din viitorul imaginar al banilor.
Nu e lipsit de semnificație faptul că pe bancnote a dispărut Adam Smith și Churchill se află acum sub semnul întrebării. Primul simboliza nașterea capitalismului modern, al doilea apărarea libertății politice. Împreună reprezentau cele două coloane pe care s-a construit lumea anglo-saxonă.
Dacă Alan Turing simboliza inovația tehnologică, Jane Austen literatura, iar Turner cultura britanică, observăm că nu asistăm la o simplă rotație de nume, ci la dispariția biografiilor din spațiul simbolic. Paradoxal, tendința seamănă izbitor cu un fenomen pe care l-am mai văzut. În Bucureștiul comunist, numeroase străzi care purtau numele unor oameni au fost redenumite pentru a avea o „origine sănătoasă”.
Orașul a fost golit treptat de biografii. Oamenii au dispărut și au fost înlocuiți cu formule impersonale. Memoria devenea mai ușor de administrat atunci când nu mai avea chip.
Exact același mecanism pare să funcționeze astăzi într-o formă mai subtilă. Nu mai eliminăm personalitățile pentru că-s burgheze, ci elitiste. Diferența de vocabular e mare.
Rezultatul începe să semene. Poate că tocmai aici se află cea mai mare ironie. Marea Britanie n-a devenit una dintre cele mai prospere și influente societăți din lume prin eliminarea elitelor, ci prin cultivarea lor.
Magna Carta, Parlamentul, Glorious Revolution, independența justiției și protecția proprietății private au creat cadrul instituțional pe care s-au ridicat apoi City-ul londonez, Revoluția Industrială și Imperiul Britanic. Economistul Mancur Olson observa că libertatea și prosperitatea nu-s daruri oferite de conducători, ci rezultatul constrângerilor instituționale impuse acestora. Democrația britanică nu s-a născut dintr-un ideal abstract, ci dintr-un echilibru în care nici monarhul, nici aristocrația și nici grupurile de interese n-au reușit să domine complet sistemul.
Din acest sol instituțional au apărut elite. Iar elitele au construit prosperitatea. Marea Britanie n-a exportat doar textile, cărbune sau servicii financiare.
A exportat elite. Administratori, juriști, economiști, profesori, oameni de stat și bancheri care au modelat instituții pe toate continentele. Eton, Harrow, Oxford, Cambridge, London School of Economics, City-ul londonez, Inns of Court sau Royal Society n-au fost niciodată instituții egalitariste.
Au fost instituții competitive, meritocratice și inevitabil elitiste. Din ele au ieșit economiști, oameni de stat, bancheri, inventatori, savanți și scriitori care au modelat lumea modernă. Churchill e unul dintre aceste produse ale sistemului britanic.
Poate cel mai important. E liderul care a înțeles că victoria militară trebuie urmată de revenirea la libertate. După război, armatele s-au întors în cazărmi, alegerile au continuat, economia de piață a supraviețuit, iar democrația occidentală a rămas în picioare.