Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Trump, prins în capcana doctrinei „America Alone” Poate cea mai surprinzătoare eroare de calcul a lui Donald Trump în cel de-al doilea său mandat la Casa Albă nu ține doar de economie, diplomație sau strategie militară, ci pornește de la o neînțelegere politică fundamentală. Liderul american a subestimat forța patriotismului și a sentimentului de suveranitate dincolo de granițele Statelor Unite.
Președintele america n și-a construit cariera politică pe ideea că națiunile trebuie să își pună propriile interese înaintea instituțiilor internaționale. Mesajul său „America First” („America pe primul loc”) a avut succes tocmai pentru că a exploatat o nemulțumire reală: sentimentul unei părți importante a electoratului american că globalizarea și alianțele internaționale au redus controlul Washingtonului asupra propriului destin. Odată ajuns la putere, Trump pare să fi uitat însă o lecție pe care el însuși a propovăduit-o ani la rând – și celelalte state au propriul sentiment de identitate, mândrie națională și limite suveraniste peste care nu sunt dispuse să treacă.
Un exemplu relevant este Canada. Înainte de revenirea la Casa Albă, Trump a tratat relația cu vecinul din nord printr-o combinație de presiuni economice, amenințări tarifare și declarații provocatoare privind transformarea Canadei în „al 51-lea stat american”. Strategia a fost probabil concepută pentru a forța Ottawa să accepte condițiile administrației de la Washington.
Efectul a fost însă unul invers. Presiunea venită dinspre Statele Unite a alimentat un val de reacție patriotică, iar ideea de rezistență în fața dominației economice americane a devenit un mesaj politic puternic. În acest context, un lider precum Mark Carney a putut construi un discurs bazat pe apărarea suveranității canadiene, tocmai pentru că amenințarea externă a creat o nouă mobilizare internă.
Chiar și politicienii conservatori, tradițional mai apropiați de dreapta americană, au reacționat împotriva ideii de interferență externă. Iar lecția este una cât se poată de simplă: admirația pentru un lider străin dispare rapid, atunci când acel lider pare să încalce limitele suveranității propriei țări. Aceeași problemă a apărut în relația cu Ucraina.
Încercarea administrației Trump de a impune un acord de pace perceput de Kiev ca fiind inechitabil a intrat în conflict direct cu sentimentul ucrainean de independență. Presiunile americane asupra președintelui Volodimir Zelenski și negocierile legate de resursele minerale ale Ucrainei au fost interpretate nu doar ca o dispută diplomatică, ci și ca o atingere adusă suveranității naționale. Într-un astfel de context, chiar și un lider aflat într-o poziție politică dificilă poate refuza compromisurile, dacă acestea sunt percepute drept o capitulare.
Același calcul greșit s-a repetat în cazul Iranului. Ideea că eliminarea conducerii politice și militare iraniene ar putea produce rapid preluarea controlului asupra republicii islamice s-a lovit de o realitate istorică – regimurile și societățile naționaliste rezistă deseori presiunii externe tocmai pentru că o transformă într-un factor de mobilizare internă. Iar un lider naționalist ar trebui să înțeleagă acest mecanism mai bine decât oricine.
Problema lui Trump este că șeful Casei Albe pare să fi amestecat două concepte diferite. Primul este naționalismul conservator, adică ideea că statele trebuie să își apere interesele, identitatea și suveranitatea. Al doilea este un naționalism american extins, în care interesele Statelor Unite devin criteriul principal pentru relațiile internaționale, iar instituțiile globale sunt tratate ca obstacole.
Această schimbare este observată chiar de unii dintre foștii admiratori ai lui Trump. Lideri ai dreptei europene, precum Giorgia Meloni, au început să critice ceea ce percep drept o transformare a Americii într-o putere care nu mai negociază între egali, ci încearcă să impună direcții.