Editoriale Articole Analize Anchete Video G4Plus Contact Donează Donează aici. Susține o presă liberă.
Funcționăm ca organizație non-profit, iar banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt destinați integral finanțării proiectului G4Media. HealthyLife InspiRO Life FERMA DUTTON pe SkyShowtime Flexibilitatea, noul ritm al muncii Travel Sportz Fashion Timp liber ENTR Evenimente G4Debate Orașul meu Green News COHERO4EU Ochii pe rețele Tech Trends Showcase Apă și Energie Investiții la bursa WizzTravel Feed Your Brain Beach Please! Sweet Movie Mercedes-Benz (e)Sprinter: succesul afacerii mele!
4Mind Sport 2024 Home » Editoriale » De ce România a refuzat adevărul lui Norman Manea (Op-ed) De ce România a refuzat adevărul lui Norman Manea (Op-ed) 17 iul. 2026 Andrei Muraru • Editoriale –> SHARE: WhatsApp icon Andrei Muraru. Credit foto: Inquam Photos /Eduard Vînătoru Adaugă-ne ca sursă preferată Urmărește-ne in Discover Ascultă articolul În luna mai, luam prânzul în apartamentul lui Norman și al Cellei Manea din Upper West Side, la New York.
Eram câțiva prieteni. Conversația curgea firesc, cu mult umor, de la amintiri la viața cotidiană și politică, de la România la America. La un moment dat, aproape fără inflexiune, Norman a precizat: „Am înțeles că sunt evreu când am fost deportat în Transnistria.
” În câteva cuvinte se concentra tragedia unei copilării și, poate, tragedia României secolului XX. Nu era prima dată când îl întâlneam. În iulie 2021, la numai două zile după sosirea mea în Statele Unite ca ambasador al României, am ținut ca una dintre primele mele vizite să fie la Norman și Cella Manea.
De atunci ne-am revăzut de mai multe ori. Pe 19 iulie, Norman Manea împlinește 90 de ani. Duminică îl voi reîntâlni la Bard College, locul unde a predat în America și pe care îl numea cu tandrețe „Bucovina mea de pe Hudson”.
Norman Manea nu a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Dar, într-un sens mai profund decât cel conferit de o ceremonie la Stockholm, el este nobelistul unei Românii care încă nu și-a înțeles pe deplin propria tragedie. Nu pentru că România ar avea nevoie să-și inventeze un laureat și nici pentru că marile premii s-ar putea acorda retrospectiv.
Ci pentru că viața și opera lui Norman Manea alcătuiesc, poate mai limpede decât ale oricărui alt scriitor român contemporan, biografia morală a ultimului nostru secol. Copil evreu deportat în Transnistria de autoritățile române. Supraviețuitor al Holocaustului.
Adolescent sedus, asemenea atâtor oameni ieșiți din război, de promisiunea egalitară a comunismului, înainte de a-i descoperi minciuna. Scriitor confruntat cu cenzura și claustrofobia dictaturii. Exilat la cincizeci de ani.
Reinstalat, departe de țară, în singura patrie pe care niciun regim nu i-o putea confisca: limba română. Puține destine cuprind atât de complet catastrofele noastre. Fascismul, comunismul, antisemitismul, exilul, amnezia și, peste toate, refuzul de a deveni proprietatea vreunei ideologii.
Norman Manea nu este doar unul dintre cei mai mari scriitori români în viață. Este martorul pe care România a încercat, pe rând, să-l deporteze, să-l reducă la tăcere, să-l alunge și, în cele din urmă, să-l transforme într-un autor periferic pentru propria sa cultură. În afara țării, este unul dintre cei mai traduși și respectați scriitori de limbă română.
Acasă, a fost prea adesea tratat ca un musafir incomod, venit să tulbure ceremonia admirației de sine. Motivul nu este greu de identificat. Norman Manea a refuzat să participe la pactul tăcerii prin care o parte a establishmentului cultural postcomunist și-a protejat propriile mituri.
În celebrul eseu Felix culpa , publicat în 1991, Manea a discutat trecutul legionar al lui Mircea Eliade și dificultatea acestuia de a și-l asuma public. Nu a cerut scoaterea lui Eliade din biblioteci. Nu i-a negat opera.
Nu a propus demolarea unui mare autor. A cerut ceva mult mai incomod: adevărul întreg.