Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Cercetările arată că oamenii își modifică în mod natural vocea atunci când se adresează atât bebelușilor, cât și animalelor de companie. Dacă ai auzit vreodată pe cineva vorbindu-i câinelui sau pisicii cu o voce subțire, melodioasă și exagerat de afectuoasă, probabil ai observat un comportament extrem de răspândit.
Expresii, precum „Cine este puiuțul meu? ” sunt atât de comune încât seamănă uimitor cu felul în care adulții vorbesc cu bebelușii. Iar asemănarea nu este întâmplătoare.
Cercetările arată că oamenii își modifică în mod natural vocea atunci când se adresează atât bebelușilor, cât și animale lor de companie. Tonul devine înalt, melodios și mai expresiv, iar mesajul transmis este, în esență, unul de apropiere și siguranță. Dar de ce facem asta și, mai ales, reacționează animalele la acest tip de comunicare?
Atunci când vorbim cu bebelușii sau cu animalele de companie, ridicăm în mod spontan tonul și folosim o intonație mai variată. Este o modalitate de a capta atenția și de a transmite că interacțiunea este pozitivă și lipsită de amenințări. În cazul bebelușilor, acest mod de comunicare are însă și o funcție educativă.
Vorbirea adresată bebelușilor face ca anumite sunete să fie mai ușor de diferențiat, contribuind la dezvoltarea abilităților lingvistice. În relația cu animalele de companie, componenta educativă este mult mai redusă. Când îi vorbim câinelui sau pisicii cu o voce exagerat de afectuoasă, scopul principal este interacțiunea socială.
Este modul nostru de a transmite: „Sunt atent la tine, ești în siguranță și vreau să comunicăm”. Deși există numeroase asemănări, cercetările indică și diferențe importante. Atunci când cuvintele sunt eliminate, iar cercetătorii analizează doar intonația, atât vorbirea adresată bebelușilor, cât și cea adresată animalelor este percepută ca fiind mai caldă și mai afectuoasă decât comunicarea obișnuită între adulți.
Un studiu din 2024 a analizat inclusiv diferențele dintre modul în care femeile vorbeau cu propriii copii și cu câinii lor. Pentru femeile care aveau fie un copil, fie un câine, nivelul de căldură vocală era similar în ambele situații. În cazul femeilor care aveau atât copii, cât și câini, situația era diferită: vocea folosită cu bebelușii era mai caldă decât cea adresată animalelor.
Rezultatele sugerează că vorbirea adresată animalelor de companie este mai flexibilă și poate varia în funcție de context, în timp ce stilul folosit cu bebelușii este mai constant. Există o diferență esențială între cele două tipuri de comunicare: atunci când le vorbim bebelușilor, îi ajutăm și să învețe. Părinții tind să pronunțe mai clar și mai exagerat anumite vocale atunci când comunică cu bebelușii.
Fenomenul este cunoscut sub numele de hiperarticulație și face ca sunetele să fie mai ușor de identificat. Studiile au arătat că bebelușii ai căror îngrijitori folosesc mai frecvent această tehnică tind să dezvolte un vocabular mai bogat. Cu alte cuvinte, „vocea de bebeluș” nu este doar o formă de afecțiune, ci poate avea un rol concret în dezvoltarea limbajului.
În schimb, atunci când cercetătorii au analizat vorbirea adresată câinilor și pisicilor, nu au identificat aproape deloc aceeași hiperarticulație. Animalele primesc tonul melodios și căldura emoțională, dar nu și „lecția” de pronunție. Un experiment interesant a scos la iveală o excepție.
Cercetătorii au analizat și modul în care oamenii vorbesc cu papagalii, păsări cunoscute pentru capacitatea lor de a imita sunetele și vorbirea umană. Rezultatul a sugerat existența unei adevărate „ierarhii” a pronunției: câinii primeau o voce caldă, papagalii beneficiau de o pronunție ceva mai clară, iar bebelușii cea mai pronunțată articulare a sunetelor. Diferențele par să reflecte ceea ce oamenii cred, implicit, că interlocutorul lor poate înțelege sau învăța.