Se spune că nimeni nu este profet în ţara lui. Ani la rând, investitorii, organizaţiile de business, economiştii au avertizat că România îşi pierde treptat atractivitatea: reguli schimbate peste noapte, instituţii mai puţin eficiente, costuri în creştere şi infrastructură care rămâne în urmă.
Semnalele au fost auzite, dar rareori cu adevărat ascultate. Imediat după publicarea datelor BNR la finalul săptămânii trecute, Cristian Hostiuc întreba chiar din titlul editorialului său dacă poate cineva să răspundă de ce s-au prăbuşit investiţiile străine directe. Întrebarea este, evident, una retorică, iar ”să răspundă” are un dublu sens, bine plasat în context.
Totuşi, am ales să o citesc ca pe o invitaţie de a răspunde că trebuie făcut ceva – ceva ce toţi investitorii şi economiştii spun de prea mult timp: avem nevoie cel puţin de stabilitate şi predictibilitate. Dar şi de un nou model de creştere economică. Ce punem în locul costului redus care a adus creşterea din ultimii 20 ani?
Pentru că atunci când investiţiile străine directe scad de câteva ori faţă de perioadele similare din anii anteriori şi ajung la doar 669 milioane de euro, nu mai vorbim despre o simplă fluctuaţie statistică, ci despre un semnal de alarmă. Reducerea de aproximativ 3 miliarde euro a fost determinată în proporţii similare de diminuarea profiturilor reinvestite, a creditelor intra-grup şi a participaţiilor la capital. Deşi o parte a declinului este explicată de distribuirea dividendelor şi de factori conjuncturali, nivelul ISD din primul semestru al anului 2026 este totuşi mult sub cel din aceeaşi perioadă a anilor anteriori: 4,5 miliarde euro în 2022, 2,8 miliarde euro în 2023, 2,4 miliarde euro în 2024 şi 3,72 miliarde euro în 2025.
Cu alte cuvinte, efectele sezoniere nu mai sunt suficiente pentru a explica diferenţa, iar datele indică o reducere reală a profitabilităţii, a încrederii şi a apetitului investitorilor. Cauzele acestei evoluţii sunt atât interne, cât şi externe. Instabilitatea politică, legislativă şi fiscală, deteriorarea indicatorilor macroeconomici şi erodarea competitivităţii au slăbit atractivitatea României, chiar într-o perioadă în care economia globală traversează schimbări de profunzime.
România a devenit o piaţă tot mai scumpă pentru investitorii străini În ultimii 20 de ani, România s-a bazat pe poziţia geografică, dimensiunea pieţei, forţa de muncă ieftină şi calificată, costuri de producţie per total mai mici, fiscalitatea relativ atractivă. Aderarea la NATO şi UE au adus un plus de încredere privind stabilitatea şi predictibilitatea instituţională şi legislativă. Aceste avantaje pentru investitori s-au diminuat în mare măsură, iar în prezent doar perspectiva aderării la OECD mai transmite un semnal pozitiv.
Chiar dacă este încă sub media UE, salariul mediu din România a crescut cu 127% în ultimii zece ani. În aceeaşi perioadă, România a înregistrat şi una dintre cele mai mari creşteri ale productivităţii muncii din UE, de 34%. Această evoluţie a acoperit însă doar parţial creşterea veniturilor.
Prin urmare, costul nominal al forţei de muncă în România, indicator care măsoară relaţia dintre salarii şi productivitate, a crescut cu 137% între 2015 şi 2025, de departe cea mai mare creştere din UE. Spre comparaţie, acelaşi indicator a avansat cu 108% în Bulgaria, 105% în Ungaria, 66% în Polonia şi 63% în Cehia. Costul energiei – o vulnerabilitate a economiei româneşti Costul energiei a devenit un element de presiune asupra costurilor companiilor, influenţând tot mai mult fluxurile de capital şi deciziile de investiţii.
Războiul din Ucraina, conflictul din Orientul Mijlociu şi impactul lor major asupra pieţei energiei au expus vulnerabilităţile României în acest sector. În pofida resurselor importante de care dispune, ţara noastră se confruntă cu dezechilibre majore pe pieţele de energie, care se reflectă direct în nivelul preţurilor.