Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Cum a ajuns Cupa României o competiție de mâna a doua pentru cluburile mari Cupa României intră într-o nouă etapă. În play-off apar și echipele din Superliga care nu au primit bilet direct pentru faza grupelor: Petrolul, Voluntari, Sepsi, Farul, Corvinul, Oțelul, Csikszereda și Botoșani.
Pentru ele începe competiția adevărată cu un meci eliminatoriu. Pentru granzi însă, Cupa României va începe de-abia când devine interesantă. Adică atunci când mai sunt două meciuri până la trofeu, din semifinală.
Rar s-au străduit în grupe. Pentru echipele cu pretenții la titlu, Cupa Românie este, tradițional, o competiție la care participă din obligație, fără prea mare tragere de inimă. În Cupă este o bună ocazie „să le mai vedem rezervele”.
Și rezervele rezervelor. Și jucătorii care trebuie să-și facă rodajul după accidentări. Și tineri care „merită o șansă”.
Și, dacă se poate, un program cât mai lejer pentru vedetele care trebuie să lupte pentru titlu. Pentru că în România încă există această idee stranie că titlul este fotbalul adevărat, iar Cupa este un fel de competiție de serviciu. Deși Cupa trimite câștigătoarea în Europa League, adică pe o treaptă europeană superioară celei pe care o oferă campionatul formațiilor ce termină pe locurile 2-3.
Strategia cluburilor mari pare simplă: ori campionatul, ori nimic. Este o strategie de tip „ori la bal, ori la spital”. Problema este că, în fotbal, spitalul vine mult mai des decât balul.
Poate exista o singură campioană. Restul trebuie să se mulțumească, în cel mai bun caz, cu celelalte locuri europene. Iar în cazul României, echipele care ajung în Conference League au de trecut prin preliminarii în care un singur eșec le poate trimite acasă.
Cupa oferă însă o plasă de siguranță. Câștigi Cupa, mergi în Europa League. Și dacă pierzi în preliminariile Europa League, nu pleci acasă.
Cobori în Conference League. Mai există, deci, o șansă. Mai există și bani.
Și mai există ceva ce fotbalul românesc pare să uite: un trofeu rămâne un trofeu. Cel mai bun exemplu este chiar Corvinul. Acum doi ani, hunedorenii au tratat Cupa României ca pe competiția vieții lor, în timp ce unele dintre echipele mari au tratat-o ca pe o corvoadă.
Corvinul a câștigat trofeul și a ajuns în Europa. Iar UEFA i-a trimis clubului hunedorean mai mulți bani decât au primit la un loc CFR Cluj și Universitatea Craiova în acel sezon european. Asta ar trebui să fie suficient pentru ca orice conducător de club din România să-și pună o întrebare simplă: De ce să alergi un sezon întreg după locul 2, când poți câștiga câteva meciuri și să ajungi direct într-o competiție europeană superioară?
Fotbalul românesc are talentul de a transforma și avantajele în dezavantaje. Rapid are 13 Cupe ale României. Ultima a venit în 2007.
Dinamo are tot 13. Ultima? 2011.
Două cluburi care au făcut din Cupă o parte importantă din istoria lor ajung acum să vorbească despre trofeu mai mult decât să-l urmărească. Rapid a precizat că vrea Cupa. A vrut-o atât de mult, încât n-a reușit nici măcar să iasă din grupa Cupei.
Este greu să găsești o declarație mai bună despre diferența dintre discurs și realitate. Dinamo a avut la rândul ei ocazia să profite de dezinteresul Craiovei în semifinală. Dar dinamoviștii și-au „păstrat forțele” pentru campionat.
Pentru titlu. Titlu pe care, evident, nu l-au câștigat. Și, după ce au pierdut lupta pentru campionat, au rămas și fără Europa.
Craiova, în schimb, a prins gustul Cupei după acel meci, a mers până la capăt și a făcut eventul. Poate că aceasta este cea mai bună lecție pentru ceilalți. Un club serios nu ar trebui să aibă un singur obiectiv.
Nu poți construi un sezon pe ideea că trebuie neapărat să fii campion, iar dacă nu ești, toate celelalte competiții devin secundare. Mai ales în România. FCSB are acum un argument serios pentru a merge la titlu: nu mai are programul european care să-i mănânce energia.