Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Daniel Apostol Într-o seară obișnuită de zi lucrătoare, Petru stă pe canapea în sufragerie, cu laptopul deschis în brațe și televizorul aprins pe fundal. Copiii își strâng jocurile în cameră, iar pe masa din bucătărie a rămas deschisă o agendă în care soția lui calculează, ca în fiecare lună, cheltuielile fixe: rata la apartament, factura la energie, întreținerea casei, alimentele, asigurarea mașinii.
La știri, burtiera roșie de pe ecran anunță abrupt: „România era cât pe ce să fie retrogradată de agențiile internaționale în categoria «junk». Totuși, agenția Fitch a păstrat ratingul de țară la BBB- cu perspectivă negativă”. Prezentatorii vorbesc pe un ton grav despre indici financiari, despre litere din alfabet – de la BBB- la BB+ – și despre bursele de la New York sau Londra.
Pentru Petru, termenul sună tehnic, îndepărtat și aproape lipsit de sens. „Junk” înseamnă „deșeu” sau „gunoi” în engleză, dar ce treabă are o etichetă pusă de niște analiști în costume scumpe la mii de kilometri depărtare cu viața unei familii obișnuite dintr-un oraș românesc? Adevărul este că o clasificare „junk” anunțată la televizor poate intra oricând vijelios și pe ușa casei lui Petru.
Pentru a înțelege însemnătatea unui rating de țară, Petru nu are nevoie de un doctorat în economie. Trebuie doar să-și amintească de ziua în care a mers la bancă pentru a lua creditul ipotecar. Atunci, un ofițer de credit i-a studiat veniturile, stabilitatea locului de muncă și istoricul de plată.
Pentru că Petru fusese un debitor corect, banca i-a acordat un împrumut cu o dobândă rezonabilă. Dacă ar fi avut întârzieri mari sau venituri nesigure, banca i-ar fi pus o etichetă de risc: fie îi refuza dosarul, fie îi cerea o dobândă uriașă pentru a-și acoperi posibila pierdere. Ratingul de țară este exact această notă de platnic, aplicată întregii Românii.
Când o țară este retrogradată din zona sigură (Investment Grade) în zona de risc (Junk), agențiile nu fac altceva decât să spună lumii întregi: „Acest stat trăiește periculos pe datorie și devine nesigur. ” Iar din acel moment, mecanismul se pune în mișcare pe tăcute, coborând din înaltul macroeconomiei direct pe bonul de casă al lui Petru. În timp ce Petru oprește televizorul și se pregătește de culcare, piețele internaționale nu dorm, acolo totul vibrează la orice oră, la orice știre.
Iar în fața clasificării „junk”, vibrațiile sunt și mai nervoase. Marile fonduri de pensii globale și fondurile suverane – cele care administrează economiile de o viață ale milioanelor de oameni – au reguli interne de o rigiditate absolută: nu au voie prin lege să dețină titluri emise de state considerate nesigure. Nu există negocieri și nici excepții.
În primele ore de la un astfel de anunț, algoritmii acestor fonduri execută ordine automate de vânzare. Astfel, sute de milioane de euro împrumutate statului pot fi retrase instantaneu din țară. Pentru a continua să plătească pensiile, salariile din spitale sau școli și lucrările publice, guvernul este obligat să caute urgent alți bani.
Doar că noii creditori, știind că statul a primit „nota proastă”, vor cere dobânzi mult mai mari. Statul va începe să plătească o adevărată avere doar pentru a-și refinanța datoriile vechi. Iar banii pentru aceste dobânzi uriașe nu apar din neant: sunt luați direct din fondurile destinate autostrăzilor, spitalelor noi sau modernizării școlilor în care învață copiii lui Petru.
În lunile care urmează unei decizii de retrogradare în „junk”, presiunea macroeconomică devine palpabilă în viața familiei prin trei pârghii ce nu iartă: Pentru a-și retrage capitalul din România, fondurile străine schimbă leii în euro. Această cerere bruscă de valută slăbește moneda națională. Cum România importă o mare parte din hrana din supermarketuri, medicamente, carburanți și tehnologie, un leu mai slab înseamnă că toate produsele aduse din afară se scumpesc de la sine.