Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există un moment curios în istoria artei moderne. Din când în când, un autor pornește la drum cu intenția de a denunța un fenomen și ajunge să îi surprindă atât de bine logica încât oferă, fără să vrea, și argumentele în favoarea lui.
Așa s-a întâmplat cu Émile Zola în Banii. Și, într-un mod surprinzător de asemănător, cu Martin Scorsese în Lupul de pe Wall Street. La prima vedere, comparația pare forțată.
Între Parisul speculativ al anilor 1860 și Wall Street-ul anilor 1990 există diferențe uriașe. Între Aristide Saccard și Jordan Belfort e, de asemenea, o distanță considerabilă. Unul e un personaj de roman naturalist, celălalt o persoană reală devenită personaj de film.
Și totuși, amândoi ocupă același loc în imaginația economică: sunt comercianți de speranță. Nici Saccard, nici Belfort nu produc efectiv ceea ce vând. Ei nu construiesc locomotive, nu inventează tehnologii și nu descoperă medicamente.
Ei produc entuziasm, încredere și anticipații. Pentru Zola și Scorsese, aceasta e sursa problemei. Mulțimile sunt seduse de promisiuni.
Prețurile se desprind de fundamente. Lăcomia înlocuiește prudența, iar rațiunea trece în plan secund. Autorii vor să arate fragilitatea unei lumi construite pe așteptări exagerate.
Numai că aici apare paradoxul. Capitalismul modern funcționează tocmai prin capacitatea oamenilor de a investi într-un viitor care încă nu există. Nicio cale ferată n-a fost construită după ce toate profiturile ei erau deja cunoscute.
Nicio companie tehnologică n-a fost finanțată după ce succesul ei devenise o certitudine. Nici marile proiecte industriale ale secolului al XIX-lea n-au fost realizate pe baza unor calcule perfecte. În toate aceste cazuri, cineva a trebuit să creadă înainte de a avea dovezi.
Aceasta e dimensiunea pe care Zola și Scorsese o surprind involuntar. Atunci când urmărești personajul interpretat de Leonardo DiCaprio în The Wolf of Wall Street, e imposibil să nu observi fraudele, excesele și manipulările. Dar la fel de bine nu poți ignora energia care emană din film.
Belfort știe să transforme posibilul în plauzibil. A recunoaște această capacitate nu înseamnă a-i absolvi comportamentul. Belfort ilustrează tocmai faptul că aceeași putere de a modela anticipațiile care poate finanța inovația poate fi folosită și pentru a exploata încrederea.
Belfort nu opera în principal pe segmentul marilor companii listate la bursă, ci într-o zonă a pieței formată din acțiuni cu capitalizare redusă și lichiditate limitată. Multe dintre aceste companii aveau activitate economică reală, însă erau puțin urmărite de investitori și analiști. Într-un asemenea mediu, percepțiile și așteptările influențau prețurile mai puternic decât în cazul companiilor mari.
Modelul lui Belfort se baza tocmai pe această caracteristică: nu producea informație nouă, ci încerca să modeleze anticipațiile investitorilor. Ceea ce vindea era, în mare măsură, o poveste despre viitor. Același lucru e valabil și pentru Saccard.
El nu distribuie doar acțiuni. Distribuie o viziune. Le oferă investitorilor acces la o lume care încă nu există.
Aici se află unul dintre secretele capitalism ului modern. Economiile dezvoltate funcționează nu doar cu fabrici, utilaje și capital fizic, ci și cu narațiuni. Cu povești despre viitor.
Investitorii cumpără acțiuni pentru că își imaginează profituri viitoare. Antreprenorii angajează oameni pentru că anticipează cerere viitoare. Băncile acordă credite pentru că anticipează venituri viitoare.
Întreaga economie e construită, într-o anumită măsură, pe anticipații. Această perspectivă explică și un paradox cultural curios. Atât Zola, cât și Scorsese au încercat să construiască personaje de avertisment.
Saccard și Belfort trebuiau să fie exemple negative. Totuși, amândoi au devenit personaje fascinante.