Un studiu publicat recent conţine propuneri legate de un posibil sprijin financiar pentru România, ce se bazează pe ipoteze eronate. Totodată, el relevă, în mod paradoxal, serioase neînţelegeri din partea autorilor în privinţa distribuţiei competenţelor între o serie de instituţii europene, toate aceastea în contextul în care cercetarea a fost realizată cu cofinanţare din partea Uniunii Europene.
Detalii în continuare. Titlul opiniei face referire la o expresie idiomatică din limba engleză, ce înseamnă a greşi în privinţa modului în care poţi obţine ceva [i] . Exact asta este impresia cu care am rămas după citirea studiului intitulat “2026 – Anul Marilor Dezechilibre pe Piaţa Muncii” (2025), elaborat de economiştii Radu Soviani şi Laura Obreja-Braşoveanu, în privinţa propunerii acestora de acţiune pentru ca România să acceseze facilităţi de asistenţă financiară similare cu cele ale zonei euro, pentru a evita accentuarea dezechilibrului său bugetar.
În fapt, vorba unui celebru dramaturg, aceste facilităţi sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Totodată, ne aflăm în prezenţa unei situaţii de luare a dorinţelor drept realităţi: România, de una singură, nu poate să determine statele zonei euro/UE să înfiinţeze astfel de noi facilităţi, mai ales în condiţiile existenţei unui mecanism de sprijin financiar dedicat special ţărilor membre non-euro, se pare necunoscut autorilor studiului. Mecanismul respectiv a mai fost accesat de guvernul român în trecutul nu prea îndepărtat.
După o scurtă prezentare a iniţiativei propuse de cei doi autori, voi arăta care sunt slabiciunile acesteia. Autorii pleacă de la realitatea că o parte însemnată a cheltuielilor bugetare ale României este reprezentată de costurile cu dobânzile la împrumuturi. Recurgând la o abordare comparativă, ei subliniează că Grecia înregistrează costuri mai reduse cu dobânzile decât România, asta în condiţiile în care datoria raportată la PIB a primei ţări este mult mai mare decât a celei de a doua.
Explicaţia oferită de studiu, corectă de altfel, pentru această situaţie este că Grecia a apelat, pentru finanţarea datoriei publice, la ESM (European Stability Mechanism) sau la EFSF (European Financial Stability Facility) [ii] , ceea ce a permis “finanţarea datoriei publice printr-un mecanism instituţional şi lungirea termenelor de rambursare a datoriei scadente, în condiţii avantajoase de dobândă”. În studiu se mai subliniază că cele doua entităţi amintite mai sus, “deţin, în acest moment, aproximativ jumătate din datoria publică a Greciei, ambele la rate ale dobânzii foarte favorabile”. Faţă de toate acestea, autorii, deşi recunosc că Romania nu este parte a zonei euro, îşi exprimă convingerea că “există mecanisme de cooperare între Banca Naţionala a României – Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală Europeană, astfel încât în virtutea unui traseu clar de aderare a României la zona euro…mecanisme similare pot fi accesate şi pentru un stat non-euro, dar membru UE”.
Avem de a face cu o părere fermă (asta înseamnă o convingere) a celor doi, care, din economia textului, rezultă că se doreşte a fi una din propunerile cu greutate ale studiului. Propunerea respectivă, de natură să genereze aşteptări neîntemeiate în rândul publicului, este însă departe de a fi corect fundamentată. În primul rând, mecanismele avute în vedere nu există şi, în acest moment, nu există argumente convingătoare pentru a fi înfiinţate.
În al doilea rând, cei doi autori, doctori în economie, nu realizează că Banca Centrală Europeană (BCE) nu are cum să negocieze cele propuse, întrucât nu are competenţe în acest sens: BCE nu este instituţia europeană care are cuvântul final în privinţa introducerii euro într-o ţară şi nici nu se poate angaja în privinţa accesării unor mecanisme interguvernamentale ce ar urma a fi create în afara dreptului european, după cum va fi explicat în această opinie.