Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Practicile, mesajele și interacțiunile de zi cu zi din universități îi pot face pe studenți să se întrebe dacă sunt suficient de inteligenți, competenți sau dacă aparțin acelui spațiu. Sentimentul că nu ești suficient de bun, că nu meriți să fii într-un anumit loc sau că ceilalți îți vor descoperi, la un moment dat, „incompetența” sunt sentimente asociate frecvent cu sindromul impostorului.
În mediul universitar, însă, astfel de trăiri nu provin întotdeauna din stima de sine scăzută sau din perfecționism. Uneori, chiar mediul academic poate alimenta aceste îndoieli. Practicile, mesajele și interacțiunile de zi cu zi din universități îi pot face pe studenți să se întrebe dacă sunt suficient de inteligenți, competenți sau dacă aparțin acelui spațiu.
Fenomenul este descris prin termenul de „ impostor izare” și mută accentul de la presupusele probleme ale studentului către mediul în care acesta învață. Un exemplu este experiența unei studente care își amintește cât de greu îi era să meargă la orele de consultații ale profesorilor. Înainte de fiecare întâlnire, își repeta în minte ce urma să spună.
Îi era teamă că întrebările sale vor fi considerate prea simple și profesorii se vor întreba cum a fost admisă la universitate. Privită din exterior, experiența ar putea fi descrisă ca fiind sindromul impostorului: sentimente de inadecvare și teama că ceilalți vor descoperi că persoana nu este atât de competentă pe cât pare. Privind însă în urmă, din perspectiva unui profesor care studiază acest fenomen de mai multe decenii, ea susține că acele sentimente nu ar trebui atribuite automat sindromului impostorului.
Ele pot fi, în schimb, rezultatul unui mediu care îi transmitea constant că nu se ridică la așteptărilor. Impostorizarea se referă la sistemele, dinamica și interacțiunile care îi determină pe oameni să își pună la îndoială inteligența, competența și sentimentul de apartenență. Înainte de facultate, studenta avea încredere în propriile capacități.
Muncise din greu în liceu, obținuse rezultate bune și absolvise cu note mari. La universitate, însă, această siguranță a început să dispară. În sălile de curs aglomerate, înconjurată de colegi care proveneau din medii diferite, a început să se întrebe dacă își are locul acolo.
Mesajele transmise de profesori au contribuit, la rândul lor, la această stare. Expresii precum „este ceva elementar” sau „ar trebui să știți asta” pot părea inofensive pentru cei care cunosc deja informațiile respective. Pentru un student care nu a avut aceleași oportunități educaționale, ele pot transmite însă un mesaj foarte diferit: că este în urmă sau nu este suficient de pregătit.
Experiența poate fi și mai dificilă pentru studenții care provin din familii fără tradiție universitară sau din medii cu acces limitat la resurse educaționale. O studentă de primă generație și fiica unor imigranți cu puțină educație formală poate ajunge să navigheze într-un sistem în care alți colegi sunt deja familiarizați cu regulile nescrise ale mediului academic: cum să relaționeze cu profesorii, cum să își construiască o rețea de contacte sau cum să transforme relațiile personale în oportunități profesionale. În astfel de situații, sentimentul de neapartenență nu este neapărat rezultatul unei probleme individuale.
Poate fi o reacție firească la un mediu în care regulile nu sunt explicate tuturor în aceeași măsură. Una dintre problemele etichetării automate a acestor sentimente ca fiind „sindromul impostorului” se referă la faptul că responsabilitatea ajunge să fie plasată aproape exclusiv asupra studentului. Dacă studentului i se spune că are nevoie de mai multă încredere în sine, de o stimă de sine mai bună sau de tehnici pentru combaterea perfecționismului, dar mediul care îi provoacă nesiguranța rămâne neschimbat, efectul este limitat.