Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Costineștiul este una dintre cele mai clare demonstrații ale modului în care patrimoniul poate fi pierdut fără o decizie explicită de distrugere. Uneori ajung neglijența, intervențiile improprii sau lipsa unei evidențe coerente.
Paradoxul e că ceea ce dispare nu reprezintă un decor întâmplător, ci o componentă esențială a proiectului care a definit stațiunea în anii ’60 și ’70. Costineștiul a fost conceput ca un spațiu pentru tineri în care arhitectura, peisajul, arta și viața cotidiană formau un tot unitar. Tabăra a fost înființată în 1959, iar din 1965 Costineștiul a fost dezvoltat ca tabără studențească internațională administrată prin Biroul de Turism pentru Tineret.
Primele construcții ofereau 1. 000 de locuri de cazare. Transformarea decisivă a avut loc între 1970 și 1972, când arhitectul Ion Mircea Enescu (1920-2010) a coordonat extinderea și sistematizarea ansamblului.
Proiectul includea clubul, teatrul în aer liber, cantina, terasa-ring, spațiile de agrement și sport, precum și amenajarea falezei. Uniunea Arhitecților din România consemnează colaborările dintre Enescu și artiștii plastici pentru muzeul în aer liber al taberei în perioada 1970-1972. Scopul nu era doar creșterea capacității de cazare, ci crearea unui mediu în care activitățile culturale și de recreere să funcționeze împreună.
Experimentul trebuie înțeles în contextul schimbărilor culturale din anii ’60. După o perioadă de relativă relaxare ideologică, arhitectura și arta monumentală românească au început să recupereze modernitatea antebelică și să se conecteze la limbajele internaționale ale artei contemporane. Colocviul Internațional „Constantin Brâncuși” de la București din 1967 e considerat un reper al acestei perioade.
Costineștiul n-a fost o excepție, ci parte a unei direcții mai ample în care arhitectura și arta erau gândite împreună. Ion Mircea Enescu a stabilit amplasarea lucrărilor, iar inginerul Șerban Stănescu a asigurat suportul tehnic. O soluție importantă a fost utilizarea betonului aparent.
Costurile ridicate ale pietrei au determinat folosirea acestui material, care a devenit rapid mai mult decât o alternativă economică. Artiștii au explorat textura și posibilitățile sale expresive, iar unele sculpturi au primit funcții utilitare. Ansamblul a inclus și lucrări din piatră, calcar, metal, oțel, bronz, ceramică și mozaic, ilustrând amploarea experimentului.
La Costinești au lucrat Pavel Codiță (1916-2000), Florica Hociung (1913-1988), Mimi Șaraga-Maxy (1923-2006), Lita Botez-Storck (1914-1998), Eugen Patraș, Ioana Kassargian (1936-1985), Marius Cilievici (1930-2001), Lia Szasz (1928-2006), Anton Eberwein (n. 1936), Ion Condiescu (n. 1943), George Apostu (1934-1986), Marin Gherasim (1937-2017), Silvia Radu (1935-2025), Vlad Florescu (1923-1986), Mircea Ștefănescu (1929-1999), Elena Greculesi (1928-2016), Florin Mitroi (1938-2002), Peter Jacobi (n.
1935), Wilhelm Demeter (1936-2016), Wilhelm Fabini (n. 1936) și alții. Printre lucrările documentate se numără „Semnal de tabără” (1969-1970) de Wilhelm Demeter, „Steag” de Anton Eberwein (1970), „Echer” de Vlad Florescu și Marius Cilievici (1971), „Păsări” de Eugen Patraș (1971), „Flautista” de Ioana Kassargian (1970), „Ansamblu ambiental” de Ion Condiescu (1971), „Timp” de Marin Gherasim (1972), „Poezie” de Florica Hociung (1972), „Ambient” de Silvia Radu (1970), „Centauri” de Mircea Ștefănescu (1970), „Fructul soarelui” (1972) și „Fluturi” (1979) de George Apostu.