Explicaţia standard pentru decalajul de competitivitate dintre litoralul românesc şi cel bulgăresc sau grecesc este calitatea serviciilor. Explicaţia reală ţine însă de matematică: în România, orizontul pe care un operator primeşte dreptul de a exploata un spaţiu turistic este de câteva ori mai scurt decât cel în care investiţia necesară pentru a ridica nivelul serviciilor s-ar putea amortiza.
Licitaţiile pentru plaje s-au făcut pe doi ani, sezonul efectiv este de două luni, iar utilităţile de bază – apă, canalizare, iluminat – rămân în sarcina operatorului privat. Într-o astfel de ecuaţie, subinvestiţia nu este o eroare de management, ci singurul comportament economic raţional. Iar din subinvestiţie rezultă exact serviciile pentru care industria este ulterior criticată.
„Trebuie să mă laşi să închiriez pe o perioadă de 10, 15, poate chiar 20 de ani, pentru că investiţiile care se fac pe acea plajă – tras apă, canalizare, iluminat – nu ţi le oferă nimeni. Tu, ca antreprenor, trebuie să le generezi. Investeşti mai puţin pentru că ai o perioadă foarte scurtă de a-ţi scoate investiţia şi nu ştii ce se întâmplă peste doi ani.
Investind mai puţin, condiţiile sunt mai precare“, a afirmat Călin Cozma, preşedinte executiv al Federaţiei Patronatelor din Industria Ospitalităţii din România (FPIOR), în emisiunea CEC Bank pentru afaceri româneşti, un proiect ZF şi CEC Bank. Capcana se închide în momentul în care operatorii ies din calcul. La Constanţa, spune Călin Cozma, mai mulţi membri ai patronatului au renunţat la contractele de plajă după ce au tras linia.
Cu o lună înainte de startul sezonului, construcţiile existente au fost demolate, iar noi autorizaţii nu mai puteau fi emise – un tip de risc pe care niciun plan de afaceri nu îl poate absorbi. Acelaşi mecanism se regăseşte şi în structurile care ar fi trebuit să suplinească lipsa unei strategii. Organizaţiile de Management al Destinaţiei, înfiinţate ca jalon în PNRR, au rămas în cea mai mare parte fără buget şi fără cofinanţare din partea autorităţilor locale.
„Poate Timişul este funcţional, poate Constanţa, dar celelalte sunt doar la nivel de hârtie. Nu există bugete, nu se alocă fonduri de către municipalitate, iar acolo municipalitatea ar trebui să vină cu o parte din fonduri şi privatul să mai pună şi el“, a precizat Călin Cozma. Consecinţa este că un sector în care ciclul investiţional se măsoară în decenii este administrat în intervale de câteva luni, dictate de termenele de raportare ale statului.
„În momentul în care noi facem planuri pe trei luni, pentru că avem un jalon din PNRR şi neapărat trebuie până în martie, nu putem să facem nimic. Niciun business nu poate fi făcut fără predictibilitate, fără termen mediu şi lung. Guvernul României este, de fapt, administratorul unui business numit România“, a precizat preşedintele executiv al FPIOR.
Din acest motiv, dintre cele 10 măsuri propuse de patronate pentru perioada 2026-2029, cele care ţin de durată sunt mai relevante decât cele care ţin de nivelul taxelor. Revenirea TVA la 9% este cerută garantată prin lege pentru minimum trei ani, tocmai pentru a permite construirea de bugete multianuale. Programul de tip „IMM Invest Ospitalitate“ prevede garanţii de stat de 80-90% şi perioade de rambursare de până la 7-10 ani pentru investiţii.
Iar „Pactul Fiscal HoReCa“ cere ca orice modificare de TVA, taxare a muncii sau regim al voucherelor să fie anunţată cu şase luni înainte, respectiv 12 luni pentru schimbările structurale. „Problema principală nu este doar nivelul taxelor, ci schimbarea permanentă a regulilor“, este argumentul federaţiei. Testul propunerilor va fi dacă statul acceptă să calculeze şi costul inacţiunii.
FPIOR cere Ministerului Finanţelor o analiză de impact fiscal net pentru fiecare măsură, care să includă şi pierderile generate de firmele care dispar – un exerciţiu care, până acum, nu s-a făcut niciodată în România.