Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Poezia mani sau maneaua era recitată de rapsozi turci în cafenele, în piețe, oriunde existau oameni dispuși s-o asculte. Deschidem „Dicționarul” de astăzi cu o provocare de zile mari: povestea termenului „manea”, o poveste depănată în vibrații academice de distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi.
Ce-au ajuns, ne e limpede, dar de unde „se trag” sevele manelelor? „Nici măcar turcii nu s-au pus de acord de unde au exact numele «manelelor». ”, apreciază reputatul etnolog Gheorghiță Ciocioi.
Imediat, în completare: „Se crede că numirea otomană mâni/mani ar avea o legătură – ceva mai îndepărtată – cu arabul maʿnā. Cu înțelesul de sens, semnificație, conținut al unui mesaj, sâmburele/tâlcul a ceva. O idee de transmis.
Se știe însă cert că în perioada otomană mâni/mani desemna un «poem popular», ori un «cântec popular» turcesc. În română, manea ua e socotită a fi o melodie/un cântec de origine/cu tentă orientală. În urmă cu trei veacuri, în Principate, maneaua era cântată lent, pe tonuri orientale, de lăutari și muzicieni țigani, migrați la noi de peste Dunăre, ori direct de la Stambul.
În anii ‘60, maneaua va prinde iarăși viață, după decenii de uitare a ei. Mai întâi în mahalale, iar apoi la nunți. O cu totul alta însă, decât cea știută.
După 1990, avem ceea ce vedem: un gen muzical rrom, influențat de muzica turcă și balcanică. ” Nuanțe: „Maneaua otomană clasică, evident, însemna cu totul altceva, fiind una dintre cele mai răspândite forme de folclor turcesc. Cuprindea, de regulă, patru versuri, cu 7 silabe pe vers.
Iubirea, dorul, despărțirea, viața de zi cu zi erau «puse în cântec». Versuri recitate sau cântate pe o melodie simplă. Adeseori, versuri improvizate, la nunți.
Manelele otomane erau de mai multe feluri: düz mani (mani simplu) – genul clasic otoman; kesik mani (mani scurt) – primul vers era mai scurt; yedekli mani (mani cu adaosuri) – cu versuri suplimentare; deyiş mani – manea «în dialog» cu cei din jur (nuntașii, uneori). Adăugiri: „Maneaua, după definiția Ministerului Culturii de la Ankara, e «un rezumat al vieții sociale turcești. În miile de mani din literatura populară turcă, se împletesc felurite evenimente sociale și ecourile multor stări emoționale ale indivizilor.
În mani, ceea ce se intenționează a fi spus și ceea ce nu se intenționează a fi spus își află expresia cea mai sinceră și nepretențioasă. Primele două versuri sunt aproape întotdeauna independente și fără legătură cu sensul mani. Ultimele două versuri, care cuprind adevăratul sens al mani, se numesc versuri de rezonanță.
Schema rimei mani e numită ayak (picior). Mani-ului i se dă mai întâi un ayak, acesta fiind recitat/cântat potrivit acestui ayak. Majoritatea manelelor otomane conțin cuvinte repetitive sau «refrenuri».
” Alte tușe interesante: „Poemele «mani» erau recitate adeseori în cafenele. Pe melodii inventate spontan. Era o competiție de mani care putea dura ore întregi.
Potrivit lui Ahmed Rasim Bey (1864-1932), cei mai buni recitatori de poeme populare (mani) erau cântărețul Ali Bey, Muhsin (poeme populare țiganăști), Onnik, Garabet (poet popular), Aliksan (fiul poetului Serkis), lăutarul orb Givan, Andon, Hristo, Vasıf Hogea din Skutari, Agem İsmail, și Çemİhsmail din Skutari. Yenimahalle etc. Aproape toate interpretările vocale din muzica populară turcească constau în versuri de tip mani.
Versurile unor mani-uri cunoscute au fost puse mai apoi pe o anume muzică, devenind celebre în Turcia, fără ca interpretul de mani/manele să țină seama însă întotdeauna de «normă». ” În continuare, nume de familie cu origine uitată – primele, Canciu, Cancea: „Nume provenite de peste Dunăre. Întâlnite în sudul țării.
Din Kănceo, Kănce. Purtate și de românii din Balcani, nu doar de bulgari. Kănceo este un diminutiv – din Kănio.
Uneori, direct din Krăstio. Nume dat celor născuți pe 14 septembrie, de ziua Crucii (Krăst – cruce).