Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Evidențierea celor mai relevante cercetări în domeniu va fi organizată pentru a oferi câteva exemple pentru patru grupuri de copii: 1) din clase medii și relativ avantajate; 2) provenind din familii cu risc crescut; 3) cu risc medical crescut; 4) care au persoane de îngrijire cu diagnostic psihiatric sau alt risc. Facem loc analizei concretizate de psihologa Andreea Ionescu, autoarea lucrării „ Harta invizibilă a atașamentului ” (Editura Trei, 2025).
Studiile realizate pe copiii din grupul cu risc scăzut, din cauza eșantioanelor limitate și a gradului mic de psihopatologie, par a nu avea putere în detectarea unor relații semnificative între securitatea atașamentului și tulburarea psihică. Un procent scăzut de copii cu atașament nesecurizant (30 % sau mai puțin) poate fi pus în legătură cu un grad slab de psihopatologie semnificativă, mai ales probleme de externalizare. Toate acestea conduc la concluzia că eșantioanele cu risc scăzut nu sunt cele mai potrivite pentru investigarea acestei legături între securitatea atașamentului și psihopatologie.
Cercetările asupra copiilor provenind din familii cu risc social crescut ne furnizează, însă, concluzii mai nuanțate. Proiectul Minnesota Părinte-Copil (Egeland și Sroufe, 1981; Erickson, Sroufe și Egeland, 1985; Sroufe, 1983) a investigat un eșantion de 174 copii din mediul amintit (nou-născuți ai mamelor singure, tinere, primipare), urmărindu-i de la naștere și până la adolescență, din perspectiva legăturii cu psihopatologia. Rezultatele la diverse vârste indică faptul că acești copii din eșantionul cu risc și care au stabilit relații timpurii de insecuritate (atașament evitant sau ambivalent) sunt semnificativ mai predispuși să prezinte relații slabe în grupul covârstnic, dispoziții schimbătoare, precum și simptome de depresie și agresivitate, comparativ cu aceia care au fost catalogați drept bebeluși atașați sigur (Greenberg, 1999).
Pentru simptomele de externalizare, legătura cu securitatea relației de atașament s-a dovedit mult mai puternică la băieți comparativ cu fetele. Alte rezultate ale acestui studiu indică faptul că grupul de copii securizați cu probleme ulterioare de comportament, față de cei securizați fără probleme ulterioare, aveau la evaluările de 24 și 48 luni, mame mai puțin suportive și încurajatoare, care mai târziu jucau deficitar rolul de învățător pentru copil, cu sprijin scăzut, așteptări neclare și limite inconsecvente; la 30 luni, în aceste case existau mult mai puține materiale de joc și implicare maternă, ele raportând semnificativ mai multă confuzie și stări afective dezorganizate. Pentru grupul de copii nesecurizați, fără probleme de comportament, observațiile de la 42 luni au indicat diferențe semnificative în ceea ce privește căldura mamelor, suportul oferit și stabilirea mai adecvată a limitelor, comparativ cu grupul copiilor nesecurizați, cu probleme de comportament.
De asemenea, copiii nesecurizați fără probleme manifestau mai multe afecte pozitive, erau mai complianți și afectuoși cu mamele la 42 luni, trăind într-un mediu cu semnificativ mai multe materiale de joc și având mame mai implicate (Erickson, Sroufe și Egeland, 1985; Sroufe, 1983; Troy și Sroufe, 1987). Investigațiile au continuat la vârsta de 10-11 ani, pe 47 din cei 174 copii, în timpul unei tabere de vară cu durata de 4 săptămâni. Concluziile au arătat faptul că acei copii identificați ca având atașament sigur erau mult mai puțin dependenți, cu o autoreglare superioară, mai competenți social și mai predispuși la interacțiuni eficiente cu consilierii taberei.
Ei erau mult mai predispuși spre stabilirea prieteniilor, mai ales cu alți copii cu atașament sigur. Diferențele între cei diagnosticați cu atașament ambivalent și evitant au fost adeseori nesemnificative, cu unele nuanțe: ambivalenții erau semnificativ mai dependenți de consilieri.