Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată UNsplash. com/Un pogon de vie e echivalent la noi cu o jumătate de hectar de vie Astăzi, la „Dicționar”, vă propunem întru cunoaștere termeni precum „pogon”, „cirac”, ciozvârtă”, dar și poveștile unor nume precum Ciortea, Pellea, Panamarenco, Siegfried.
De unde se trage numirea populară a jumătății de hectar? Distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Pogonul a fost întotdeauna la mare cinste printre români. Mai cu seamă în Valahia și în partea de sud a Moldovei a fost știută întâi sub acest nume bucata de pământ de jumătate de hectar.
În interbelic, cu toate că hectarul era măsura oficială pentru teren arabil, vii etc. , numirea dată era aproape generalizată, românii vorbind de pogoane ca zestre, ori negoț. Pentru care întocmeau mereu «carte» (n.
r. – de unde expresia Ai carte, ai parte )”. De unde se trage totuși numele pogon ului?
„În Valahia, pogonul este menționat în documente pentru prima oară în 1493, iar în Moldova în 1549, termenul fiind împrumutat din medio-bulgară (пого̀н), din verbul pogoniti (погонити) – a mâna, a merge după, a goni din urmă. Pogon avea sensul de loc de arat cât pot fi mânaţi/goniţi din urmă boii vreme de o zi de lucru. O măsură echivalentă cu Joch-ul (iugăr-ul) german – o zi de arătură.
Peste Dunăre, pogonul măsura mai puțin de jumătate față de cel românesc, otomanii socotind altfel ziua. La bulgarul sărac, nici boii nu trăgeau, așadar. Cum România modernă a trecut la hectar, iar Bulgaria a adoptat dekarul (1.
000 de metri pătrați) – până astăzi – ca unitate de măsură a pământului, numele de pogon la bulgari a căpătat o altă conotație, doar în documentele mai vechi și la unii scriitori mai fiind amintit cu sensul știut la noi”. Pe același fir: „Pogon, astăzi, la bulgari, folosit la plural, se tălmăcește prin epoleți. Un împrumut după un ocol al termenului vechi-slav prin limba rusă.
Soldații ruși purtau pe umărul stâng o fâșie de pânză/piele prinsă cu un nasture – pentru a opri cureaua cartușierei/rucsacului să nu alunece de pe umăr în marș («gonalit», pus pe fugă/goană/alergare). De aici, rușii i-au spus pogon (погон). La folosirea epoleților (pentru a deosebi soldații de ofițeri), fâșia se va procopsi cu stele, trese etc.
Nume păstrat pentru epolet și preluat de bulgari după 1878. Cum părinții și bunicii noștri, după 1990, și-au primit pământurile înapoi, nepoții de la oraș auzeau, cel mai adesea mirați, discuții interminabile despre «pogoane». Nu despre hectare.
Bine de știut, așadar, de unde numele dat”. Că tot am iscodit de-a lungul Dunării, să ne lămurim și de ce o parte din Giurgiu-Teleorman s-a numit Vlașca: „Județul Vlașca e atestat documentar pentru prima oară pe 19 iulie 1498. Ce înseamnă, de fapt, Vlașca?
În medio-bulgară, bulgară și sârbă Vlașko/Vlașka e numele Valahiei, Țării Românești, Țara vlahilor. Al întregii Valahii. Numire nu doar de documente și cronici, ci una oficială, prezentă, de asemenea, la toți marii scriitori bulgari – Vlașko.
De ce atunci un județ cu acest nume? Definea, de fapt, malul țării valahilor, partea de până în Dunăre, «marginea» Vlașcăi. Tot așa cum Bărăganul era numele câmpiei de pe malul (bereg/a, bărăg/a) Dunării.
” Mai departe – ce înseamnă, de fapt, cirac? „Astăzi, la noi, cu sensul (învechit) de discipol, ucenic. Cineva care preia/susține servil ideile altcuiva.
Om de încredere, slugă în «gașca» unui «mahăr». Termenul este un împrumut din limba turcă – çırak. La origine, un cuvânt persan: çirāḳ/çirāġ – lampă, candelă, torță.
Folosit metaforic în terminologia sufită cu sensul de «asistent/ucenic luat pentru instruire». Dervișii bektași sunt numiți «lumină» («ışık», cei care aprind) – «candelele», «lămpile» primind «lumina». Așadar, grijă mare cui devenim «ciraci»”.
De unde au românii cuvântul ciozvârtă? „Cu sensul, astăzi, de bucată de carne, parte din ceva. Eventual, «aruncată» cuiva pentru a fi mulțumit.
